meseria de spion

Meseria de spion stă sub semnul paradoxului: există multe cărţi şi filme din care publicul crede că a înţeles „despre ce e vorba“, dar nu se vorbeşte mai deloc despre realitatea ei cotidiană. Nici nu se poate. E pusă sub semnul secretului.

N-am să ştiu niciodată cum îi cheamă. Mi-au fost prezentaţi cu nişte nume obişnuite – poate or fi chiar ale lor, din buletin, nu „nume de serviciu“ – şi cu două vorbe despre competenţele lor: ea „este psiholog, dar are şi experienţă operativă“, el „este unul dintre cei mai buni ofiţeri operativi“. Aşadar, de aici înainte vor fi „Ea“ şi „El“.

N-apuc să spun că mă uit cu plăcere la filmele cu Bond, şi cei doi îmi răspund într-un glas şi într-un zîmbet: „Şi noi“. Dar... El: „Era pe vremuri o împărţire între «aşa da» şi «aşa nu». Bond e la «aşa nu». Spionul trebuie să se contopească cu mediul; or, Bond iese totdeauna în evidenţă.

Ea: „Spionul nu e un ninja, nu intră pe geam într-un birou ca să fure un document, ci găseşte individul care e titularul biroului, îl ameţeşte de cap, îl recrutează şi apoi individul îi aduce singur documentul“. Deci, elementul hotărîtor rămîne totuşi omul? Ea: „Depinde de la ţară la ţară. La noi, farmecul a rămas, lucrăm în sistemul clasic, cu sursa umană.“

Nu pot apărea în public să vorbească despre ce fac, dar consideră că, totuşi, publicul trebuie să ştie mai multe despre meseria lor, aşa încît au acceptat o discuţie pentru Dilema veche. „Ca naţie, nu avem o cultură a securităţii, învăţăm din mers.“ Cît de bun e SIE? – întreb. „Depinde cu ce instrumente îl măsurăm.“

S-a spus că spionajul este a doua între cele mai vechi meserii din lume şi la fel de respectabilă ca prima. Într-o scrisoare din 1775, căpitanul Nathan Hale precizează: „Orice fel de serviciu util binelui public devine onorabil prin simplul fapt că este necesar“.