Despre arta spionajului

Publicat în Dilema Veche nr. 456 din 8-14 noiembrie 2012
Despre arta spionajului png

S-a spus că spionajul este a doua între cele mai vechi meserii din lume şi la fel de respectabilă ca prima. Într-o scrisoare din 1775, căpitanul Nathan Hale precizează: „Orice fel de serviciu util binelui public devine onorabil prin simplul fapt că este necesar“. Nathan Hale face figură de erou nu atît pentru incursiunile lui de spionaj militar din timpul Revoluţiei Americane, cît pentru ultimele sale cuvinte pe care le-ar fi spus înainte de a fi executat de englezi: „Îmi pare rău că nu am decît o singură viaţă pe care să o jertfesc pentru ţara mea!“.

În ceea ce priveşte profilul ideal al spionului, nimic nu s-a schimbat de două milenii şi jumătate, de cînd Sun Tzu scria în Arta războiului despre această meserie: „Ceea ce trebuie, înainte de toate, este să apreciezi caracterul spionului şi să stabileşti dacă este sincer, demn de încredere şi cu adevărat inteligent. Apoi el poate fi folosit“. Şi pentru că „întreaga artă a războiului e bazată pe înşelătorie (…), trebuie să recrutăm oameni înteligenţi, dar care par proşti, şi oameni întreprinzători, în ciuda aerului lor inofensiv, oameni sprinteni, viguroşi, îndrăzneţi şi bravi, deprinşi cu misiuni modeste şi capabili să îndure foamea, frigul, mizeria şi umilinţa“.

Sun Tzu ştie însă prea bine că sînt situaţii în care trebuie să se recurgă la oameni cu slăbiciuni, vulnerabili, submediocri sau chiar de cea mai proastă calitate, dar cărora li se poate găsi o utilitate în ramificaţiile terminale ale reţelei pentru aspirarea informaţiilor. De fapt, aceştia sînt folosiţi nu în pofida defectelor lor, ci tocmai datorită acestor scăpări de conduită şi minusuri de caracter, care îi fac fie şantajabili, fie dornici de mărire cu orice preţ, mai ales că simt că nu deţin calităţi excepţionale care să îi scoată din rînd. Iată cum îi prezintă Sun Tzu: „Sînt şi alţii care, comiţînd greşeli, au fost pedepsiţi. Sînt sicofanţi şi favoriţi care rîvnesc la bogăţie. (…) Există cei cu două feţe, nestatornici şi vicleni, şi cei care aşteaptă permanent să vadă de unde bate vîntul“. Nu uită să dea indicaţii şi asupra agenţilor dubli, practica jocului la două capete fiind dintotdeauna o dimensiune importantă a spionajului, una din căile de circulaţie a informaţiei secrete: „Cînd inamicul trimite spioni ca să iscodească ceea ce fac sau nu fac, le dau cu generozitate bani, îi trimit înapoi şi îi transform în propriii mei agenţi.“

Aşadar nimic nou sub soare, spionajul apare în cele mai vechi menţiuni legate de arta războiului, dar şi în ipostaza de instrument politic de menţinere a controlului intern. Calitatea de duşman nu e atribuită doar inamicului, străinul cu care se poartă un război, ci şi celui din interiorul cetăţii, care ar putea complota împotriva ordinii stabilite la un moment dat. Ne sună încă în urechi stalinistele etichete infamante de tipul „duşman al poporului“. Nu ştim cum îi numeau cei din Mesopotamia pe cei cu o astfel de atitudine „duşmănoasă“, dar există mărturii că acum 6000 de ani cîrcotaşii interni erau atent supravegheaţi şi urmăriţi. Izvoare istorice şi literare atestă practici de spionaj în lumea antică. La curtea faraonilor, spionii aveau un rol bine definit atît în identificarea supuşilor lipsiţi de loialitate, cît şi în localizarea următoarelor triburi care ar fi fost demne, prin bogăţie sau amplasare, să fie ţinta următoarei incursiuni de anexare. Începînd cu primul mileniu înaintea erei noastre, spionajul egiptean a fost orientat înspre culegerea de informaţii strategice care aveau relevanţă în legătură cu rivalitatea militară şi politică reprezentată de Grecia Antică şi apoi de Roma. Pentru că deseori informaţiile se transmiteau prin mesaje scrise, se impune profilul spionului ştiutor de carte.

Mai mult decît atît, pentru evitarea interceptării, în mesajele scrise se recurge la coduri, se perfecţionează exprimarea criptică, se inventează cerneală înşelător evanescentă, precum şi compartimentele secrete în haine care să permită transportul clandestin al mesajelor.

Grecii, în multele lor rivalităţi şi războaie, au înţeles foarte bine avantajul strategic decisiv al atacului fulger, prin surprindere, şi importanţa de a induce în eroare adversarul, oferindu-i informaţii false. Nu spunea oare Sun Tzu că întreaga artă a războiului e bazată pe înşelătorie? Şi tot el: „O armată nu poate fi condusă după codul manierelor elegante“. Această miză strategică pe manipularea informaţională e imposibil de conceput şi realizat în absenţa activităţii eficiente a spionilor. Grecii au rămas proverbiali în arta disimulării intenţiilor, legenda Calului troian fiind doar o ilustrare a recomandării: „Să te temi de greci şi cînd aduc daruri“. (De fapt, darul otrăvit e o invenţie a spionilor egipteni.) În condiţiile rivalităţii între oraşele-state, spionajul devine instrument politic curent. Pe lîngă necontenitele drumuri ale curierilor, nevoia unei mai rapide circulaţii a informaţiilor secrete duce la inventarea unui extrem de performant sistem de comunicare prin semnale luminoase codate, rămas neegalat pînă în timpurile moderne.

Bizanţul rafinează arta disimulării moştenite de la greci – limbajul consacră astfel de practici prin cuvîntul „bizantinism“ – şi pune la punct una dintre primele agenţii civile care să culeagă informaţii despre activităţi militare şi economice străine, de la comercianţi, negustori, marinari, simpli călători sau oameni de afaceri. Dar dintre toate civilizaţile antice, Imperiul Roman a fost cel care a dat cea mai mare amploare activităţii de spionaj şi culegerii de informaţii sub acoperire. Cel mai faimos caz este asasinarea lui Iuliu Cezar în 15 martie anul 44 î.Hr. Deşi detaliile exacte ale conspiraţiei au rămas un mister pentru istorici, există date conform cărora Cezar ar fi fost prevenit că i se pregăteşte un atentat, dar el a ignorat aceste informaţii, care ar fi conţinut chiar nume ale complotiştilor. În Imperiul Roman se practica asiduu spionajul politic. Mai multe mărturii consemnează în secolul I d.Hr. existenţa unei adevărate poliţii politice secrete: frumentarii. Prin secolul III, scriitorii romani se plîng de excesiva cenzură şi de presiunea exercitată de această forţă de ordine secretă, comparînd-o cu o armată de ocupaţie. Spionajul politic nu era practicat doar la marginea Imperiului pentru a regla probleme de vecinătate, ci chiar în inima Romei, între fracţiunile rivale ale celor aflaţi la guvernare. Nesiguranţa şi neîncrederea creată de această situaţie a impus crearea unei structuri paralele – agentes in rebus – prima instituţie de contrainformaţii. Spionii se vînau între ei.

După căderea Imperiului Roman, se recurge la activităţi de spionaj cu precădere în timp de război. Abia Inchiziţia va relua masiv practica iscoadelor interne şi represiunea în baza delaţiunii. Renaşterea marchează slăbirea presiunii exercitate de puterea papală şi emanciparea noilor state, aflate în competiţie pentru resursele din noile teritorii descoperite şi pentru monopolul marilor rute comerciale. Florentinul Niccolo Machiavelli argumenta caracterul indispensabil al activităţilor de spionaj, de manipulare, de acţiuni disimulate în vederea protejării intereselor şi puterii celor aflaţi la conducere.

Prima reţea adevărată de spioni e iniţiată în ultima parte a secolului al XVI-lea la curtea Angliei, sub conducerea regelui Henric al VIII-lea. În urma ruperii de Biserica Catolică, el înfiinţează o extinsă poliţie secretă sub comandă militară pentru a neutraliza catolicii loialişti care ar fi ameninţat monarhia. Regina Elisabeta va fi însă cea care va contribui la rafinarea practicilor de spionaj. Noutatea începea cu faptul că recrutarea agenţilor nu mai e lăsată la întîmplare, nu mai sînt de ajuns voluntarii nepregătiţi sau militari oarecare. În serviciul secret al reginei sînt atraşi lingvişti, savanţi, scriitori, ingineri, aşadar cărturari, oameni de ştiinţă capabili să devină experţi în identificarea şi analiza informaţiei relevante pentru obiectivele strategice avute în vedere.

Pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Europa continentală activitatea de spionaj rămîne o activitate ad-hoc, utilizată punctual în serviciul monarhilor şi al marilor seniori, mai ales în condiţii de conflict militar. Abia domnia Terorii, ce a urmat imediat după Revoluţia Franceză, mai precis începînd cu anul 1793, marchează profilul statului poliţenesc totalitar. În timpul Războiului Civil American se instituie o consistentă interfaţă între operaţiile militare şi serviciile de informaţii, iar spre sfîrşitul secolului al XIX-lea se înfiinţează primele organizaţii militarizate de informaţii.

Poveştile mai recente le ştim. Sau credem că le ştim. Oricum, ne place să credem că rolul fundamental al tuturor serviciilor secrete ar trebui să fie evitarea conflictelor deschise, sîngeroase. O spunea şi Sun Tzu: „Supremul rafinament în arta războiului este de a dejuca planurile adversarului“. Şi tot el: „Cel care excelează în soluţionarea dificultăţilor înainte ca ele să apară, cel care este capabil să-şi învingă adversarii triumfă înainte ca ameninţările acestora să se concretizeze“.

Alexandru Ofrim este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.

p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg
image png
p 14 jpg
image png
Vechi și nou
Lucrurile repetitive, de rutină sau care presupun mare efort fizic pot fi acum făcute și de computere sau roboți.
p 22 jpg
Leneșul pre- și post-istoric
Dar, după cum poate ați observat, nici anul acesta nu ne-a mai luat iarna prin surprindere.
p 10 jpg
Muncă și relații de muncă în stil românesc
Să înțelegem că munca este bună numai dacă ne face bine, dacă ne face mai buni în ceea ce sîntem.
p 12 sus jpg
Munci și zile
Eu, Meehi? Eu nu-s așa. Mie-mi place munca

Adevarul.ro

image
Cum arată băiatul lui Kim Jong Un: de ce dictatorul nord coreean îl ține departe de ochii lumii
Kim Jong Un, liderul Coreei de Nord, are un fiu, dar acesta este ținut departe de ochii lumii din cauza aspectului său fizic "neatractiv", afirmă un fost șef al serviciului de informații din Coreea de Sud.
image
Decalogul proprietarilor de mașini. 10 lucruri pe care șoferii le ignoră când vine vorba despre întreținerea autoturismului
Automobilul poate fi una dintre cele mai costisitoare și importante investiții pe care le facem vreodată, însă mulți dintre noi nu acordăm vehiculelor achiziționate atenția necesară în ceea ce privește întreținerea.
image
Cum să dezosezi un pui la rotisor în doar câteva minute fără să te murdărești pe mâini. „Mi-ai schimbat viața” VIDEO
O tânără a împărtășit o metodă inedită de a dezosa un pui la rotisor, astfel încât să nu fie nevoie să te murdărești pe mâini.

HIstoria.ro

image
Cum a revenit Emil Racoviță în România?
La câțiva ani după revenirea din expediția de la Polul Sud, care l-a făcut celebru, viața și cariera omului de știință Emil Racoviță au luat o nouă turnură: interesul pentru organismele marine a fost înlocuit de cel pentru studiul faunei subterane.
image
Spectaculoasele grădini ale Palatului Versailles
Spectaculoasele grădini sunt situate în partea vestică a palatului și sunt alcătuite din Parcul Versailles și Grădina Versailles-ului.
image
Cetățuia Brașovului, inspectată de trei împărați ai Austriei
Cetățuia Brașovului a fost suficient de importantă încât să fie inspectată de trei împărați ai Austriei și impunătoare cât să atragă atenția reginei României, „ultima romantică a Europei”.