Viaţa nu bate filmul. E altfel - o discuţie cu doi spioni

Publicat în Dilema Veche nr. 456 din 8-14 noiembrie 2012
Viaţa nu bate filmul  E altfel   o discuţie cu doi spioni   jpeg

Cînd pleacă în misiune, spionul trebuie să se adapteze la un mediu care îi este ostil. Şi în care de multe ori e singur. Încerc să aflu mai multe pe această temă, dar constat că ostilitatea e la îndemînă. El: „Întîlnim ostilităţile chiar la noi acasă. Pînă să ajungem să ne confruntăm cu un serviciu advers, cu forţe similare nouă, pe chestiuni de siguranţă naţională în afara României, ne confruntăm cu problemele de aici. Ostilitatea se poate manifesta, de pildă, la bancă: atunci cînd soliciţi un credit şi trebuie să furnizezi un angajator şi să-ţi susţii altă calitate, alt loc de muncă, nu poţi spune unde lucrezi de fapt, sau în alte împrejurări în care nu-ţi poţi declina adevărata calitate, deşi este un serviciu onorant şi poate că ai fi mîndru să spui unde lucrezi, dar nu poţi“. Şi totuşi, şi totuşi: cînd pleci „dincolo“, ce (te) faci? Ea: „Trebuie să aperi valorile unui spaţiu juridic încălcînd valorile altui spaţiu juridic. Cam asta e. De cînd se urcă în avion să plece în misiune, ofiţerii operativi sînt deja «pe lîngă» legea statului în care se duc. Pentru că în toate ţările spionajul e pedepsit“. El: „Orice cod penal îl incriminează, inclusiv Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice. Sînt şi unele ţări unde orice nou venit ca lucrător în ambasadă e automat privit cu suspiciune ca potenţial spion – mai ales în zona de Est, în fosta Uniune Sovietică“. Ea: „Am avut situaţii în care colegi de-ai noştri cu o acoperire foarte bună au fost luaţi de pe stradă, împinşi într-o maşină aşa cum vedeţi în filme, duşi într-o clădire de la marginea oraşului şi interogaţi. Într-o astfel de situaţie, trebuie să ştii să-ţi păstrezi acoperirea, să nu ai nici un moment de slăbiciune, să strigi după consul, să declari că eşti ceea ce scrie în acte...“ Aha, în sfîrşit ceva ca în filme – de care imaginarul colectiv e plin... Încă un pas pînă la Bond. James Bond.

„Aşa da“ şi „aşa nu“

N-apuc să spun că mă uit cu plăcere la filmele cu Bond, şi cei doi îmi răspund într-un glas şi într-un zîmbet: „Şi noi“. Dar...

El: „Era pe vremuri o împărţire între «aşa da» şi «aşa nu». Bond e la «aşa nu». Spionul trebuie să se contopească cu mediul; or, Bond iese totdeauna în evidenţă. Activităţile de spionaj necesită foarte mare precauţie: protejarea unor gesturi, măsuri, deplasări, persoane pe care le întîlneşti; nu vii cu flash-uri, I’m a spy, watch me! Nu se poate aşa. Bond e interesant, e spectaculos, e captivant. La noi, e mai mult o problemă de şah şi de lucru cu oamenii, nu atît în forţă, spectaculos, «cu muşchi»“. Ea: „Există foarte multă rutină, anumiţi paşi care trebuie urmăriţi riguros un timp îndelungat, şi există un moment scurt – cîteva minute – în care, de exemplu, are loc o recrutare. În spatele ei pot fi doi ani de muncă în care mai mulţi oameni au lucrat la birou, fiecare făcîndu-şi bucata lui. Acţiunea spectaculoasă durează, aşadar, cinci minute şi la ea, evident, nu poate fi prezentă toată echipa care a muncit. După care totul revine la rutină. În filme sau în cărţi e doar sparkling“. Dar în cărţile bazate pe documente, în biografiile sau amintirile foştilor spioni? El: „Cele mai interesante sînt cazurile de trădare, pentru că trădătorii au fost duşi la tribunal şi judecaţi, iar în rechizitoriu se găseşte tot parcursul lor, cu elemente concrete, cu bileţelele primite, cu locurile în care se făcea schimb de documente etc. Amintirile unor foşti spioni sînt de multe ori romanţate. Există o carte foarte interesantă, Spy Handler, scrisă de un jurnalist american pe baza memoriilor lui Viktor Cerkaşin (n. red.: ofiţerul KGB care i-a recrutat pe agenţii americani Aldrich Ames şi Robert Hanssen), în care sînt devoalate în mod realist anumite lucruri pe care le făceau ruşii acum vreo douăzeci de ani. Sigur, actualitatea sa e discutabilă, dar din carte se pot extrage anumite indicii despre cum lucrau unii, cum lucrau ceilalţi, şi nu e deloc James Bond: e foarte multă activitate rutinieră, de căutări, de ipoteze de lucru, de piste greşite. E foarte greu să alegi ţinta, după care e foarte greu să te apropii de ea, după care e foarte greu să o convingi să treacă de partea ta. Sînt baraje, trepte, chestiuni de acumulare, nu vine nimic uşor. Mai ales în situaţia unei ţări ca România: noi nu tipărim nici dolarii, ca să vină lumea spre noi, nici nu producem vreo tehnologie pe care să încerce alţii să ne-o fure. Noi sîntem nevoiţi să ne facem interesanţi ca să ne putem apropia de ţinte. Americanii sau ruşii sînt interesanţi prin ei înşişi, aşa că vin ţintele către ei. Foarte multe cazuri de trădare dintre cele evocate în cărţi au început bătînd la uşă – la ambasada americană sau la ambasada rusă. La ambasadele noastre nu prea vine nimeni să-şi ofere serviciile“. Ea: „Vasili Mitrohin, de pildă, a fost întîi la ambasada americană; americanii au crezut că e o provocare, aşa că a mers la britanici, care au înţeles valoarea arhivei sale“.

Şi atunci, literatura documentară le e de folos, în timp ce literatura de ficţiune, nu? Documentară, da. Ficţiune – doar dacă e scrisă de autori care au lucrat în sistem, de exemplu John Le Carre, şi care se pricep la tehnici sau metode de lucru. Altfel, sînt simple lecturi de timp liber. De plăcere. Ca pentru toată lumea.

„Noi nu defilăm,  nici nu ne lăudăm“

Filmele îşi au totuşi importanţa lor pentru că induc în public anumite percepţii. Pentru publicul american, agenţii secreţi – CIA, FBI sau de orice fel ar fi – sînt întotdeauna the good guys. La asta a contribuit cantitatea enormă de filme cu spioni. România este acum în NATO şi în UE, deci „ai noştri“ sînt de partea cea bună, sînt aliaţi cu the good guys, participă la acelaşi gen de misiuni, apără aceleaşi valori. Şi totuşi, la noi stăruie în percepţia publică anumite conotaţii negative – de la fantoma Securităţii comuniste pînă la senzaţia că „băieţii cu ochi albaştri“ se ocupă cu nişte lucruri dubioase ori se amestecă în jocurile politice. Asta nu creează frustrări printre angajaţii care ştiu că ei fac ce trebuie, dar nu pot să spună asta, nu pot ieşi toată ziua la televizor să se apere ori să spună ce fac? „Ba da“, spune Ea (şi cred că a fost răspunsul cel mai rapid pe care l-am primit în cursul întregii discuţii). „E clar că ne afectează. Noi sîntem un sistem închis. Efectul unor aprecieri din exterior e mult amplificat, cu atît mai mult cu cît nimeni nu iese vreodată să ne spună «vă mulţumim că nici astăzi n-a sărit nici un metrou în aer», de exemplu. Nimeni, niciodată, nu apreciază că e cazul să spună că poate, totuşi, «fac şi oamenii ăia ceva bun». Şi atunci, frustrarea este mare, mai ales cînd apar o serie de acuze care pot fi evaluate şi de sublocotenentul care a intrat ieri în unitate şi care ştie că ce se spune la televizor e o aberaţie. Dar ne-am obişnuit. Asta e societatea. Sîntem uşor dezadaptaţi faţă de principiile după care funcţionează societatea românească: poţi să fii în faţă, la un kilometru de pluton, dar dacă plutonul se întoarce, rămîi ultimul. Există frustrarea determinată de faptul că sînt foarte mulţi care acuză serviciul bazîndu-se pe faptul că noi nu putem răspunde. De exemplu, ideea că ICR e plin de spioni, aruncată cu seninătate pe piaţă şi propagată. Dar nimeni nu-şi pune o problemă logică: pe noi, acoperirea ne ajută să putem pătrunde în mediile care deţin anumite informaţii – într-un minister de Externe străin, într-un minister de Finanţe, în mediile politice ori de afaceri etc. La ce ne-ar folosi o eventuală acoperire de la ICR?...“

El: „Produsul muncii noastre are grade diferite de valorificare şi în funcţie de asta ne extragem şi noi feedback-ul, ne dăm seama că am făcut ceva bun. În momentul în care apar tot felul de acuze din astea la televizor, ar putea să apară discuţii sau întrebări: pentru cine lucrăm noi, nu cumva serviciul e tras într-un joc politic? În momentul de faţă, cu certitudine nu se întîmplă aşa ceva. Sigur, ne-ar plăcea să fim lăudaţi, dar în spionaj nu se poate“. Ea: „E foarte important pentru noi cînd, pe notele pe care le trimitem la beneficiarii de nivel înalt, apare măcar un văzut – căci asta înseamnă că ţi-a fost citită nota. Iar dacă apare şi un comentariu, asta ne dă energie pentru următoarea perioadă. E interesant să vezi, la un moment dat, o poziţie oficială a României pe o anumită problemă şi să-ţi dai seama că această poziţie se bazează şi pe informaţia pe care ai adus-o tu de la o anumită sursă“. El: „Acesta e job-ul nostru – să aducem informaţii pe căile acestea ilegale ale spionajului. Iar dacă reuşim asta înseamnă că am lucrat bine, ne bucurăm că n-a apărut nici un scandal în legătură cu noi, n-a «crăpat» nimic. Ce se întîmplă mai departe cu informaţiile, dacă ele sînt folosite sau nu pentru interesul ţării, e o altă discuţie şi, desigur, pot să apară frustrări. Noi ştim că am trimis informaţiile, am anticipat ceva şi nu s-a luat nici o decizie – aşa că pot să apară nemulţumiri. Din fericire, noi nu ne luăm feedback-ul din presă sau din imaginea publică. Avem un trecut moştenit cu care tot luptăm să-l infirmăm în părţile lui rele şi să-l confirmăm în părţile lui bune: n-a fost tot trecutul prost, nici n-a fost tot trecutul excepţional. Trebuie să ne ţinem departe de reflectoare pentru că expunerea în media nu e bună pentru noi. Am întrebat de curînd un tînăr venit la noi să se angajeze şi trecut de o primă fază a selecţiei: de ce ai venit, tu nu vezi ce se spune la televizor şi în ziare despre noi? Mi-a răspuns, mucalit: «da’ ce, dumneavoastră credeţi tot ce se spune la televizor?». Percepţia exteriorului despre noi e neomogenă. Pe noi ne interesează decidenţii care beneficiază de informaţia culeasă de noi şi folosită în politica externă, în politica de apărare şi de securitate; aceia trebuie să ne spună dacă sîntem buni sau nu. Publicul percepe foarte greu ce facem noi: nu avem maşini pe care să scrie «Brigada Antitero a SIE», nu defilăm de 1 Decembrie pe sub Arcul de Triumf, aşa cum fac Armata, Jandarmeria, Pompierii sau SRI. Dar problemele cu care se confruntă România în momentul de faţă au un foarte important vector extern, care intră în competenţa noastră“.

***

Familia

Ce se schimbă în viaţa de familie a unui om care lucrează în aceste condiţii – cu alt nume, cu „o poveste“ în spate, care pleacă în misiune şi n-are voie să spună unde, nici nu poate fi sunat de-acasă?... Şi cît are voie să ştie partenerul de viaţă? Are voie să cunoască situaţia de ansamblu, dar nu şi elementele concrete ale activităţii. Ea, zîmbind: „Deşi toţi semnează iniţial un angajament că nu au voie să spună, realitatea încadrării din ultima vreme arată că absolut toţi băieţii din ziua de astăzi se consultă cu prietenele...“ Şi partenerul de viaţă nu are frustrări pentru că nu ştie mai mult? El: „Partenerul de viaţă trebuie să fie cetăţean român. Altminteri, nu sînt constrîngeri. Frustrări apar – pentru că nu mai ai timp pentru familie, dar trebuie să găseşti soluţii“. Ea: „Nu cred că sînt mai dramatice decît în alte profesii. Iar organizaţia se străduieşte să fie atentă la oameni şi să întindă o mînă de ajutor cînd e nevoie. Şi apoi, dacă nu poţi gestiona relaţia cu propriul partener de viaţă, cum vei putea gestiona, în misiuni, oameni necunoscuţi, din altă cultură, care vorbesc altă limbă, şi pe care trebuie să-i convingi să-şi trădeze ţara?“

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.