„Ideea unui Mesia, măcar cinematografic, nu strică“ - dialog cu Irina Margareta NISTOR

Publicat în Dilema Veche nr. 456 din 8-14 noiembrie 2012
„Ideea unui Mesia, măcar cinematografic, nu strică“   dialog cu Irina Margareta NISTOR jpeg

Sînteţi cu siguranţă una dintre cele mai cunoscute voci din România, de pe vremea cînd, pe casete video, oamenii vă auzeau glasul care le oferea traducerea filmelor. Aţi tradus (şi văzut) şi filme importante artistic, şi filme „de serie“, între care cele cu spioni. Cum aţi decelat, văzînd şi traducînd mii de filme, „grîul de neghină“?

În mod bizar, printre primele filme de gen a fost unul cu o spioană fermecătoare şi plină de sex-appeal, o peliculă cult, intrînd în această categorie atît de invidiată, mai ales datorită protagonistei: Greta Garbo, care avea s-o întruchipeze pe Mata Hari, într-o poveste care nu respectă întru totul realitatea şi care se petrece, parţial, pe teritoriul francez. Totul e un amestec de glamour şi istorie romanţată, care a apărut pe marile ecrane americane a doua zi de Crăciun, în 1931, fiind cel mai mare succes de box-office local al anului respectiv, plus interesul stîrnit în Europa. Mai cu seamă că era încă varianta necenzurată, din care aveau să dispară vreo două scene de seducţie, la reluarea proiecţiilor din 1939. Regizorul de origine franceză George Fitzmaurice n-a avut primul ideea. În 1927 avea să fie lansată producţia germană mută: Mata Hari: Dansatoarea roşie, regizat de austriacul Friederich Feher, care figurase şi ca actor pe genericul celebrului Cabinet al doctorului Caligari. În 1985, ultraspecialiştii în filme de categorie B spre C, producătorii Golan-Globus, prolifici şi fără scrupule, o cooptează pe actriţa olandeză de filme interzise minorilor (recent dispărută) Sylvia Kristel. Francezii au continuat tradiţia prin Jean Marais şi Onorabilul Stanislas, agent secret, care a făcut mare vîlvă în 1963, fiind o parodie a genului, cu o urmare şi o relativă revigorare recentă, prin Jean Dujardin (Artistul, oscarizat între timp) şi agentul său OSS 117, un personaj creat în Franţa de Jean Bruce, în 1948, înaintea ziaristului şi ofiţerului de contrainformaţii al Marinei Regale Britanice Ian Fleming, care abia în 1952 publică romanul Casino Royale. De multe ori, filmele cu spionită, mai ales cele recente – vezi seriile Misiune imposibilă sau Bourne – sînt extrem de tehnice şi complicate, parcă făcute doar pentru bărbaţi. Pînă în 1989, poate cel mai incitant a fost cel semnat de Sydney Pollack, Cele trei zile ale Condorului, apărut în ’75, cu Robert Redford şi Faye Dunaway, foarte serios şi deloc plicticos. Candidatul manciurian al lui John Frankenheimer se număra printre cele interzise şi s-a ales şi cu un remake recent, cu Meryl Streep. În ’65, Richard Burton juca pentru Martin Ritt în Spionul care vine din frig, fireşte din Războiul Rece, şi nu din congelator! Printre cele de duzină s-au numărat Minciuni adevărate din 1994 cu Arnold Schwarzenegger, în anii ’90 făcea furori Nikita (Luc Besson fiind convins că e un nume de femeie – să nu fi auzit de Hruşciov?). Dintre clasice, ar mai fi încă un Burton cu Clint Eastwood, pe care pe atunci îl percepeam ca pe unul de război (Cînd vulturii atacă), fiind cu nazişti. Ziua Şacalului, cu atentatul contra lui De Gaulle, a fost şi el un model de altfel de spioni. Printre cele permise în mod surprinzător chiar şi de comunişti s-au numărat 39 de trepte, Notorius, La Nord prin Nord-Vest de Hitchcock, dar chiar şi Doamna dispărută, prezentat la Cinemateca de altădată cu sediul la actualul Cinema Studio. Poate că li se păreau celor de la cenzură mai inofensive: subtilitatea, bat-o vina! Printre cele care ar putea fi considerate banale, dar în contextul politic al sfîrşitului (?!) de comunism, s-a numărat şi Sămînţa de tamarin (1974) a lui Blake Edwards, foarte sentimental, cu Julie Andrews şi Omar Sharif, într-un decor de carte poştală intangibilă. Darling Lili rula chiar pe marile ecrane, cu acelaşi regizor şi aceeaşi protagonistă… În schimb, un mare eşec au fost ecranizările după excelentele romane ale lui Gérard de Villiers, S.A.S., care circulau în samizdat pe hîrtie şi displăceau pe ecran. Delicios ca vocabular şi reuşită stilistică ar mai fi şi San Antonio, pe care pe 35 de milimetri nici măcar Gérard Depardieu nu l-a mai putut salva.

Aveţi preferinţe personale în vastul domeniu al filmelor cu spioni? Există „clasici“ în materie, puteţi spune despre vreun film cu spioni că „e un must“?

Un must cît se poate de British, elegant şi fermecător, e serialul anilor ’60 Răzbunătorii, cu Patrick Macnee (John Steed) şi Diana Rigg (Emma Peel). Plus Premiul cu Paul Newman şi al nostru Edward G. Robinson, la decernarea Nobelului (regizor: Mark Robson) şi adorabilul Şarada (cu Audrey Hepburn şi Cary Grant), unde clenciul ne priveşte în mod direct!

Bond. James Bond. E cu siguranţă un mit al lumii cinefile. De ce? Ce are în plus (sau altfel) decît alte filme cu spioni, eventual mai bune din punct de vedere estetic/cinematografic, dar lipsite de succes ori „glamour“?

Întîi de toate numele uşor de pronunţat, greu de uitat. Există episoade extrem de naive, dar longevitatea sa cred că e dată indirect şi de explicaţia semantică: legătura, indisolubilă probabil, cu publicul, iar în Franţa conotează cu un salt. E mai uman decît ceilalţi spioni. Oricum secretul stă în personaj, schimbarea actorului trezeşte curiozitatea şi antrenează controverse, cu pledoarii pro şi contra între cinefili, şi nu neapărat în aventuri care, pe alocuri, au fost repetitive, singurele schimbări fiind decorul – interior sau exterior – gadget-urile şi femeile, care devin un fel de accesoriu, ceea ce le calcă pe nervi pe feministe. Cocktailul şi genericul sînt constantele pîndite, plus declinarea nuanţată a identităţii: Bond. James Bond!

Cum vă explicaţi succesul filmelor de spionaj? Nevoia de mister a lumii? Fascinaţia unei profesii bazate pe secret şi ultraperformanţă? Sau altceva?...

Dorinţa spectatorului de aventură fără un pericol imediat, prin intermediari, accesul la o lume ascunsă, despre care aşa are impresia doar că ştie tot, cred că mai degrabă e ca un bal costumat în care vrei să-ţi asumi o altă identitate, chiar dacă la români e cu dus şi întors, cu băieţii cu ochi albaştri şi orfani, pe deasupra, ca la Şcoala din Băneasa… Confuziile cu informatorii sînt încă neelucidate, iar imediat după război, după cel de-al doilea, mai peste tot erau suspectaţi diverşi de spionaj şi contraspionaj, ceea ce le dădea o aură de mister, dar şi reversul medaliei: ani de puşcărie fără vină.

Foarte multe (sau cele mai multe) filme cu spioni sînt de provenienţă americană. În societatea americană, astfel de filme au indus în public sentimentul că spionii sînt întotdeauna „the good guys“, gata să se sacrifice pentru ţară sau pentru un ideal. Nu e simplist? E nevoie de asemenea eroi în lumea contemporană?

Explicaţia e că filmele de acest gen sînt foarte costisitoare, prin urmare doar o cinematografie puternică le poate produce. Hollywood-ul a transformat spionul într-un personaj glamorous, din care se exclude varianta asiatică sau de culoare, chiar dacă între timp Obama a ajuns preşedinte! În plus, ideea unui Mesia, măcar cinematografic, nu strică. Cineva care să te apere este întotdeauna binevenit. Mai ales dacă te cruţă de orice efort. Şi încă ceva: cuvîntul în sine are o origine anglo-franceză, se foloseşte din secolul al XIII-lea. Meserie cu tradiţie, nu glumă! Dacă nu se găseşte vreun Pacepa care să dea lista cu agenţii sub acoperire! S-or fi inspirat de la noi pentru intriga din Skyfall?

Care este „modul de întrebuinţare“ al unor asemenea filme (multe fiind făcute după o schemă)?

Cine urmăreşte filmele după o schemă, eventual prestabilită (el cafteşte – e caftit, iubeşte – e iubit, scapă cu siguranţă, şi alte grafice similare), de fapt pierde esenţialul: ratează bucuria de a sesiza fiecare detaliu, fără a deveni chiţibuşar pentru că asta otrăveşte viaţa de cinefil. În cazul recentului Skyfall, Sam Mendes s-a străduit încă de la primul cadru, ne-a oferit un generic care ar merita, în sine, un Oscar. Ne-a făcut martorii unui examen pentru „legitimaţia de spion“, cu psiholog cu tot, prin nişte efecte speciale am aflat ce înseamnă o proteză cu obturator, pentru straniul Javier Bardem (care aduce ca stil de joc cu Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul legionarului fanatic din Actorul şi sălbaticii), ne-a făcut aproape să participăm în urmăririle succesive pe două şi mai multe roţi, ca la un fel de simulator sofisticat, să avem impresia de martor ocular la un atentat, să învăţăm cum se poate în acelaşi timp să ai un bun gust de decorator de interioare cu diplomă şi să cazi în păcatul căţelului kitschiulică, de porţelan, să treci printr-un muzeu, dar şi printr-un laborator ultramodern, să constaţi ce mai e nou în arhitectură, dar şi în moda pentru bărbaţi şi femei, să mergi la cazinou, chiar dacă n-ai bani, să faci scufundări fără voie, să-l reasculţi pe Charles Trenet cu legendara „La boum“, să vezi un accident feroviar fără să te treacă fiorii, ca la ştiri, să n-ai prejudecăţi de generaţii, de la expertul Q la nelipsita M, şi în general să nu faci pronosticuri ori să dai în bobi pentru final, pentru că satisfacţia de moment, de genul „eram sigură că aşa o să se termine“, îţi poate strica tot cheful. Şi mai ales să nu uiţi să stai pînă la ultimul generic. Precis o să descoperi ceva la care cu siguranţă nici că te-ai gîndit. Şi e o formă de respect faţă de creator, indiferent de talia sa. (Dacă ne filmează şi ne taxează de la Ochiul şi Timpanul din pereţii sălilor de proiecţie?) 

a consemnat Mircea VASILESCU 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.