„Ideea unui Mesia, măcar cinematografic, nu strică“ - dialog cu Irina Margareta NISTOR

Sînteţi cu siguranţă una dintre cele mai cunoscute voci din România, de pe vremea cînd, pe casete video, oamenii vă auzeau glasul care le oferea traducerea filmelor. Aţi tradus (şi văzut) şi filme importante artistic, şi filme „de serie“, între care cele cu spioni. Cum aţi decelat, văzînd şi traducînd mii de filme, „grîul de neghină“?

În mod bizar, printre primele filme de gen a fost unul cu o spioană fermecătoare şi plină de sex-appeal, o peliculă cult, intrînd în această categorie atît de invidiată, mai ales datorită protagonistei: Greta Garbo, care avea s-o întruchipeze pe Mata Hari, într-o poveste care nu respectă întru totul realitatea şi care se petrece, parţial, pe teritoriul francez. Totul e un amestec de glamour şi istorie romanţată, care a apărut pe marile ecrane americane a doua zi de Crăciun, în 1931, fiind cel mai mare succes de box-office local al anului respectiv, plus interesul stîrnit în Europa. Mai cu seamă că era încă varianta necenzurată, din care aveau să dispară vreo două scene de seducţie, la reluarea proiecţiilor din 1939. Regizorul de origine franceză George Fitzmaurice n-a avut primul ideea. În 1927 avea să fie lansată producţia germană mută: Mata Hari: Dansatoarea roşie, regizat de austriacul Friederich Feher, care figurase şi ca actor pe genericul celebrului Cabinet al doctorului Caligari. În 1985, ultraspecialiştii în filme de categorie B spre C, producătorii Golan-Globus, prolifici şi fără scrupule, o cooptează pe actriţa olandeză de filme interzise minorilor (recent dispărută) Sylvia Kristel. Francezii au continuat tradiţia prin Jean Marais şi Onorabilul Stanislas, agent secret, care a făcut mare vîlvă în 1963, fiind o parodie a genului, cu o urmare şi o relativă revigorare recentă, prin Jean Dujardin (Artistul, oscarizat între timp) şi agentul său OSS 117, un personaj creat în Franţa de Jean Bruce, în 1948, înaintea ziaristului şi ofiţerului de contrainformaţii al Marinei Regale Britanice Ian Fleming, care abia în 1952 publică romanul Casino Royale. De multe ori, filmele cu spionită, mai ales cele recente – vezi seriile Misiune imposibilă sau Bourne – sînt extrem de tehnice şi complicate, parcă făcute doar pentru bărbaţi. Pînă în 1989, poate cel mai incitant a fost cel semnat de Sydney Pollack, Cele trei zile ale Condorului, apărut în ’75, cu Robert Redford şi Faye Dunaway, foarte serios şi deloc plicticos. Candidatul manciurian al lui John Frankenheimer se număra printre cele interzise şi s-a ales şi cu un remake recent, cu Meryl Streep. În ’65, Richard Burton juca pentru Martin Ritt în Spionul care vine din frig, fireşte din Războiul Rece, şi nu din congelator! Printre cele de duzină s-au numărat Minciuni adevărate din 1994 cu Arnold Schwarzenegger, în anii ’90 făcea furori Nikita (Luc Besson fiind convins că e un nume de femeie – să nu fi auzit de Hruşciov?). Dintre clasice, ar mai fi încă un Burton cu Clint Eastwood, pe care pe atunci îl percepeam ca pe unul de război (Cînd vulturii atacă), fiind cu nazişti. Ziua Şacalului, cu atentatul contra lui De Gaulle, a fost şi el un model de altfel de spioni. Printre cele permise în mod surprinzător chiar şi de comunişti s-au numărat 39 de trepte, Notorius, La Nord prin Nord-Vest de Hitchcock, dar chiar şi Doamna dispărută, prezentat la Cinemateca de altădată cu sediul la actualul Cinema Studio. Poate că li se păreau celor de la cenzură mai inofensive: subtilitatea, bat-o vina! Printre cele care ar putea fi considerate banale, dar în contextul politic al sfîrşitului (?!) de comunism, s-a numărat şi Sămînţa de tamarin (1974) a lui Blake Edwards, foarte sentimental, cu Julie Andrews şi Omar Sharif, într-un decor de carte poştală intangibilă. Darling Lili rula chiar pe marile ecrane, cu acelaşi regizor şi aceeaşi protagonistă… În schimb, un mare eşec au fost ecranizările după excelentele romane ale lui Gérard de Villiers, S.A.S., care circulau în samizdat pe hîrtie şi displăceau pe ecran. Delicios ca vocabular şi reuşită stilistică ar mai fi şi San Antonio, pe care pe 35 de milimetri nici măcar Gérard Depardieu nu l-a mai putut salva.

Aveţi preferinţe personale în vastul domeniu al filmelor cu spioni? Există „clasici“ în materie, puteţi spune despre vreun film cu spioni că „e un must“?

Un must cît se poate de British, elegant şi fermecător, e serialul anilor ’60 Răzbunătorii, cu Patrick Macnee (John Steed) şi Diana Rigg (Emma Peel). Plus Premiul cu Paul Newman şi al nostru Edward G. Robinson, la decernarea Nobelului (regizor: Mark Robson) şi adorabilul Şarada (cu Audrey Hepburn şi Cary Grant), unde clenciul ne priveşte în mod direct!

Bond. James Bond. E cu siguranţă un mit al lumii cinefile. De ce? Ce are în plus (sau altfel) decît alte filme cu spioni, eventual mai bune din punct de vedere estetic/cinematografic, dar lipsite de succes ori „glamour“?

Întîi de toate numele uşor de pronunţat, greu de uitat. Există episoade extrem de naive, dar longevitatea sa cred că e dată indirect şi de explicaţia semantică: legătura, indisolubilă probabil, cu publicul, iar în Franţa conotează cu un salt. E mai uman decît ceilalţi spioni. Oricum secretul stă în personaj, schimbarea actorului trezeşte curiozitatea şi antrenează controverse, cu pledoarii pro şi contra între cinefili, şi nu neapărat în aventuri care, pe alocuri, au fost repetitive, singurele schimbări fiind decorul – interior sau exterior – gadget-urile şi femeile, care devin un fel de accesoriu, ceea ce le calcă pe nervi pe feministe. Cocktailul şi genericul sînt constantele pîndite, plus declinarea nuanţată a identităţii: Bond. James Bond!

Cum vă explicaţi succesul filmelor de spionaj? Nevoia de mister a lumii? Fascinaţia unei profesii bazate pe secret şi ultraperformanţă? Sau altceva?...

Dorinţa spectatorului de aventură fără un pericol imediat, prin intermediari, accesul la o lume ascunsă, despre care aşa are impresia doar că ştie tot, cred că mai degrabă e ca un bal costumat în care vrei să-ţi asumi o altă identitate, chiar dacă la români e cu dus şi întors, cu băieţii cu ochi albaştri şi orfani, pe deasupra, ca la Şcoala din Băneasa… Confuziile cu informatorii sînt încă neelucidate, iar imediat după război, după cel de-al doilea, mai peste tot erau suspectaţi diverşi de spionaj şi contraspionaj, ceea ce le dădea o aură de mister, dar şi reversul medaliei: ani de puşcărie fără vină.

Foarte multe (sau cele mai multe) filme cu spioni sînt de provenienţă americană. În societatea americană, astfel de filme au indus în public sentimentul că spionii sînt întotdeauna „the good guys“, gata să se sacrifice pentru ţară sau pentru un ideal. Nu e simplist? E nevoie de asemenea eroi în lumea contemporană?

Explicaţia e că filmele de acest gen sînt foarte costisitoare, prin urmare doar o cinematografie puternică le poate produce. Hollywood-ul a transformat spionul într-un personaj glamorous, din care se exclude varianta asiatică sau de culoare, chiar dacă între timp Obama a ajuns preşedinte! În plus, ideea unui Mesia, măcar cinematografic, nu strică. Cineva care să te apere este întotdeauna binevenit. Mai ales dacă te cruţă de orice efort. Şi încă ceva: cuvîntul în sine are o origine anglo-franceză, se foloseşte din secolul al XIII-lea. Meserie cu tradiţie, nu glumă! Dacă nu se găseşte vreun Pacepa care să dea lista cu agenţii sub acoperire! S-or fi inspirat de la noi pentru intriga din Skyfall?

Care este „modul de întrebuinţare“ al unor asemenea filme (multe fiind făcute după o schemă)?

Cine urmăreşte filmele după o schemă, eventual prestabilită (el cafteşte – e caftit, iubeşte – e iubit, scapă cu siguranţă, şi alte grafice similare), de fapt pierde esenţialul: ratează bucuria de a sesiza fiecare detaliu, fără a deveni chiţibuşar pentru că asta otrăveşte viaţa de cinefil. În cazul recentului Skyfall, Sam Mendes s-a străduit încă de la primul cadru, ne-a oferit un generic care ar merita, în sine, un Oscar. Ne-a făcut martorii unui examen pentru „legitimaţia de spion“, cu psiholog cu tot, prin nişte efecte speciale am aflat ce înseamnă o proteză cu obturator, pentru straniul Javier Bardem (care aduce ca stil de joc cu Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul legionarului fanatic din Actorul şi sălbaticii), ne-a făcut aproape să participăm în urmăririle succesive pe două şi mai multe roţi, ca la un fel de simulator sofisticat, să avem impresia de martor ocular la un atentat, să învăţăm cum se poate în acelaşi timp să ai un bun gust de decorator de interioare cu diplomă şi să cazi în păcatul căţelului kitschiulică, de porţelan, să treci printr-un muzeu, dar şi printr-un laborator ultramodern, să constaţi ce mai e nou în arhitectură, dar şi în moda pentru bărbaţi şi femei, să mergi la cazinou, chiar dacă n-ai bani, să faci scufundări fără voie, să-l reasculţi pe Charles Trenet cu legendara „La boum“, să vezi un accident feroviar fără să te treacă fiorii, ca la ştiri, să n-ai prejudecăţi de generaţii, de la expertul Q la nelipsita M, şi în general să nu faci pronosticuri ori să dai în bobi pentru final, pentru că satisfacţia de moment, de genul „eram sigură că aşa o să se termine“, îţi poate strica tot cheful. Şi mai ales să nu uiţi să stai pînă la ultimul generic. Precis o să descoperi ceva la care cu siguranţă nici că te-ai gîndit. Şi e o formă de respect faţă de creator, indiferent de talia sa. (Dacă ne filmează şi ne taxează de la Ochiul şi Timpanul din pereţii sălilor de proiecţie?) 

a consemnat Mircea VASILESCU