Cutia cu spirite

Publicat în Dilema Veche nr. 988 din 16 martie – 22 martie 2023
image

În orașul meu din nordul țării, televizorul n-a putut pătrunde decît începînd cu anul 1968, cînd TVR și-a extins rețeaua de relee și a putut acoperi și această regiune geografică. În vemea cînd eram la grădiniță, singura tehnologie media din casa părintească a fost un masiv radio cu pick-up, marca „Haricleea Darclée”. Expunerea mea la imaginea televizată a început după ce în casă a apărut un aparat Dacia 3, din seria primelor televizoare produse în România (înainte erau importate din URSS, precum mărcile Temp sau Rubin).

Televizorul era masiv, cu tubul catodic încastrat într-o carcasă de lemn, și funcționa cu tuburi electronice, cu „lămpi”, anterioare circuitelor integrate. Îmi amintesc că nu toți colegii mei din clasele primare aveau televizor acasă, acesta nu era încă un obiect accesibil, costa mult și nu putea fi cumpărat direct de pe raftul magazinului de electronice, trebuia să te înscrii pe o listă de așteptare pentru a intra în posesia lui. Totuși, într-o singură decadă, 1970-1980, televizorul a pătruns în viața cotidiană a majorității românilor, antenele cu elemenți împînzind acoperișurile blocurilor și ale caselor. 

La finalul anilor ’60 și începutul anilor ’70, copil fiind, am prins acea perioadă de relaxare ideologică și de dezgheț cultural care s-a răsfrînt și asupra programelor difuzate de TVR. În afara obișnuitelor materiale de propagandă, postul național transmitea seriale americane, emisiuni de divertisment, culturale, de popularizare a științei, emisiuni sportive. Împart cu cei din generația mea același imaginar televizual, am crescut cu aceleași emisiuni. Recunosc și acum genericele muzicale și grafice ale emisiunilor-pivot (Teleenciclopedia, Reflector, Drumuri europene, 1001 de seri), temele muzicale ale serialelor de atunci (IncoruptibiliiRăzbunătoriiSfîntulMannixKojakNorii negri). Spre deosebire de Occident, în România acelor ani nu existau încă spaimele generate de atracția exercitată de micul ecran asupra copiilor, nu apăruse discursul care condamna timpul excesiv petrecut în fața televizorului. Oferta emisiunilor pentru copii era limitată, desenele animate erau parcimonios difuzate. 1001 de seri, emisiunea zilnică de desene animate, de la 19,20, care preceda jurnalul de știri, dura zece minute. Serialele pentru copii erau difuzate doar duminica dimineața.

Totuși, „pericolele” televizorului existau și atunci. Prin clasa a III-a, auzisem de serialul polonez Patru tanchiști și un cîine, a cărui acțiune se petrecea în timpul celui de-al doilea război mondial, dar care era transmis, din păcate, în cursul dimineții, cînd eram la ore. Într-o zi am recurs la un truc, m-am prefăcut că mă duc la școală dar m-am întors (aveam „cheia la gît”) în absența părinților și am deschis televizorul. Am făcut la fel și săptămîna următoare, dar omisesem că în acea zi era ședință cu părinții. Învățătoarea s-a arătat îngrijorată, crezînd că sînt bolnav, dar tata mă văzuse plecînd spre școală. Povestea s-a încheiat cu o urecheală, singurul incident cu părinții datorat televizorului.

Privitul la televizor se înscria în cotidianul domestic, era un mod curent de a petrece timpul în familie, mai ales sîmbătă după-amiaza și duminica, atunci cînd erau transmise cele mai atractive emisiuni, filme și seriale. Duminica dimineața eram nelipst în fața ecranului pentru a vedea interminabilul serial Daktari (cu leul sașiu Clarence și maimuțica Judy) sau, mai apoi, Cireșarii și Toate pînzele sus!. Seara, în momentul difuzării serialelor americane de mare succes (Dallas, Om bogat, om sărac), străzile erau aproape goale. Momentul în care într-adevăr orașele României erau pustii din pricina televizorului a fost transmiterea în direct în 1972 a finalei Cupei Davis, în care evoluau Țiriac și Năstase împotriva jucătorilor americani.

Programul special din noaptea de Revelion ne prilejuia, mie și surorii mele, o formă de ritualizare a acestui moment liminal. Din timp, fiecare își pregătea în secret proviziile de bunătăți (tablete de ciocolată, bomboane, diverse alte dulciuri și sucuri), pe care le etalam abia atunci, ca într-un soi de competiție, fiecare lăudîndu-se cu delicatesele adunate special din banii noștri de buzunar pentru noaptea dintre ani, petrecută în fața televizorului. 

 Dacă, în anii ’70, programul zilnic era de la 8 dimineața la ora 11 noaptea, acest interval de emisie a început să scadă treptat, pentru ca, în anii 1985-1989, TVR să emită doar între orele 20-22, din rațiuni de economisire a energiei. În acea perioadă, în care puteai vedea numai emisiuni de glorificare a cuplului Ceaușescu și a mărețelor realizări ale „Epocii de Aur”, relația mea cu televizorul a fost inexistentă și datorită faptului că a coincis cu perioada studenției mele căministe, la București, fără televizor. 

Obiect și lume

Televizorul ca obiect este o lume în sine, cu valori, gesturi, atitudini, ritualuri și senzorialități domestice specifice. Astăzi ne amuzăm de obiceiul acelor vremuri de a așeza pe el diverse obiecte: mileuri, vaze cu flori de plastic, bibelouri, faimosul pește de sticlă. Chiar dacă nu în toate casele era decorat în acest fel, televizorul primea înțelesuri simbolice, era un bun de prestigiu, estetizat, reinterpretat. Aparatul magic producător de imagini era domesticit, apropriat, i se „digera” tehnicitatea misterioasă și neînțeleasă.

O practică răspîndită, mai ales în mediile suburbane și rurale, era privitul colectiv la televizor, o activitate comunitară ce reunea vecinii și prietenii în casa celui care avea un astfel de aparat. Deseori, acesta era scos pe pervazul ferestrei, pentru a putea fi urmărit de cei aflați în curte. Știm prea puține lucruri despre modul în care locuitorii din mediul rural românesc au experimentat apariția acestui aparat în casele lor, începînd cu anii ’70. În cercetările de teren, etnologii și sociologii acelor ani nu au acordat nici o atenție introducerii acestei noi tehnologii în satul românesc. 

În lipsa surselor, recurg tot la amintirile mele din copilărie. Îmi petreceam vacanțele de vară la bunicii materni, învățători pensionari într-un sat din Mararamureș, care își cumpăraseră un televizor după ce localitatea a fost electrificată. La bunicii mei veneau deseori femei în vîrstă (mai rar bărbați), fără știință de carte, care solicitau să li se citească scrisorile primite de la rudele de departe. Spre marele meu amuzament, de îndată ce vedeau ecranul luminos al televizorului, femeile își fereau imediat privirea, se îndepărtau cît mai mult și își făceau nenumărate cruci. Cutia aceea ciudată le inspira frică, o asociau cu puteri supranaturale neînțelese, periculoase. 

Deși este un teritoriu puțin explorat, există studii ale unor cercetători care au observat, „la cald”, pe teren, reacțiile oamenilor din comunitățile tradiționale aflați pentru prima dată în contact cu imaginea cinematografică sau televizată. De exemplu, antropologii americani consemnează că membri ai triburilor de indieni credeau că în receptorul TV se află spirite și chiar au denumit obiectul cu numele unei ceremonii șamanice de invocare a acestora. Refuzau să își lase copiii să privească la televizor, deoarece credeau că aceștia sînt mai vulnerabili la influențele spiritelor malefice prezente în acele cutii, provocîndu-le coșmaruri și boli. Au fost semnalate și cazuri în care părinții și-au distrus aparatele după ce copiii lor s-au îmbolnăvit. Adulții se uitau la emisiunile televizate în scopuri divinatorii, încercau să-și interpreteze visele, să caute în cele văzute prevestiri sau mesaje ale defuncților lor. În felul acesta, ei aveau un alt raport cu imaginea televizată, modelat de contextul culturii lor, în funcție de care își organizau și structurau percepția.

Într-un celebru film documentar antropologic, First contact (1983), realizatorii au folosit imaginile filmate în Papua Noua Guinee de către niște căutători de aur australieni din anii ’30, care pătrunseseră într-o zonă necartată, locuită de o populație care nu avusese nici un contact cu exteriorul și vedeau pentru prima dată oameni altfel decît ei. Australienii au pus în funcțiune un gramofon, în prezența băștinașilor: fețele lor exprimau stupoare și frică, au crezut că în acea cutie cîntă spiritele celor morți.

Bătrînele din satul bunicilor mei pur și simplu refuzau cu spaimă să privească la televizor. Aceste anxietăți culturale i-au afectat mai ales pe țăranii mai în vîrstă, nealfabetizați, care nu participaseră niciodată la o proiecție cinematografică (deși la Căminul Cultural din acel sat maramureșean poposeau, periodic, caravanele cinematografice). Copiii, tinerii, adulții s-au adaptat repede la noua tehnologie intrată în casele lor. Țăranii bătrîni, cu știință de carte, adoptaseră o atitudine pasivă, indiferentă. Nu înțelegeam de ce venerabilii prieteni ai bunicului meu, veniți în vizită, nu aveau răbdare să privească un film, dădeau din mîini a lehamite, se ridicau și plecau. 

Sociologul francez Edgar Morin a efectuat în anul 1965 o cercetare asupra transformărilor aduse de modernitate într-o mică localitate rurală: Plozévet. Și aici se manifesta rezistența lumii rurale, încă mai trăiau țărani bătrîni, ultimii supraviețuitori ai unei lumi pe cale de dispariție, care au fost uimiți și nedumeriți în fața televizorului, evitîndu-l sau privindu-l cu indiferență. Primii posesori ai unor astfel de aparate își ascundeau antenele în podul casei din mai multe motive: prețul aparatului era ridicat și a face un credit era ceva rușinos, apoi petrecerea timpului în fața televizorului însemna o dovadă de lene, la care se adăuga evitarea invidiei vecinilor. Morin consideră că introducerea la sate a televizorului și a altor comodități domestice s-a datorat femeilor tinere („agentele secrete ale modernității”), dorinței lor de redistribuire a sarcinilor, de a scăpa de muncile grele ale cîmpului și de a dobîndi statutul de femme d’intérieur.

Specialiștii în studiile media și în antropologie vizuală vorbesc despre visual literacy: necesitatea de a învăța codurile vizuale ale privitului la cinema sau la televizor, dobîndirea aptitudinilor cognitive și perceptive pentru a putea procesa informația audio-video. Astăzi, copiii sînt expuși încă de la o vîrstă foarte fragedă la o mulțime de imagini și învață repede să decodeze și să interpreteze convențiile imaginii televizuale. 

Béla Balász, unul din primii teoreticieni ai filmului, relatează, în cartea sa Theory of the Film (1931), povestea unui administrator colonial englez din perioada interbelică, trăitor multă vreme în afara țării sale. Auzise din ziare despre apariția cinematografului, așa că primul lucru pe care l-a făcut atunci cînd s-a întors acasă a fost să se ducă într-o sală de proiecție. În jurul lui erau mulți copii care se bucurau și participau la acțiune, în timp ce el era cuprins de stupoare și chiar obosise spre finalul filmului. Un prieten l-a întrebat dacă i-a plăcut filmul. „A fost foarte interesant“, a răspuns el, „dar despre ce era vorba?” 

Și alte studii antropologice efectuate pe baza cercetărilor de teren au arătat că oamenii din comunitățile arhaice înțelegeau cu greu un film sau o emisiune TV. În cartea Through Navaho Eyes (1975), americanii Sol Worth și John Adair înregistrează faptul că indienii intervievați afirmau că nu au înțeles nimic din filmele de la televizor. 

La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare. Partea din corpul uman surprinsă în cadru era considerată o bucată tăiată, dezmembrată, izolată de corp, nefiind încă asimilat limbajul cinematografic și codurile culturale ale privitului la cinema sau TV. Limbajul vizual creează discontinuități spațio-temporale prin tehnicile montajului, prim-planurilor și panoramărilor. Acestea nu au corespondent în continuum-ul realului și sînt diferite de experiența perceptuală naturală, directă. Doar privitorii care au trecut prin procesul „alfabetizării” vizuale pot să reconstituie mental timpul și spațiul în care se derulează acțiunea de pe marele și micul ecran

În anul 1961, americanul John Humphrey, realizator TV, a fost consultant la înființarea televiziunii din Iran, ocazie cu care a realizat o serie de documentare despre această țară, prezentate chiar de către Șahul Pahlavi. Telespectatorii din mediul rural făceau frecvent remarca: „Vedeți, nu este Șahul așa de mare, el poate să intre în această cutie și să vină în vizită la noi!”. Dacă spectatorul din zilele noastre vede într-o secvență un personaj care se află într-o încăpere, apoi acesta apare într-o piață, percepe aceste schimbări de plan ca aparținînd narațiunii, ele sînt implicite. Nu și în Iranul rural al acelor ani, unde personajul trebuia arătat cum iese din casă, cum închide ușa și cum ajunge în acea piață, pentru a asigura înțelegerea imaginilor. 

La vederea imaginilor din Teheran, la televizor, cu clădirile lui moderne, țăranii iranieni nu înțelegeau despre ce era vorba și nu credeau că pot exista clădiri atît de înalte. De ce ne-am mira atunci că locuitori ai satelor noastre, deși văzuseră „în direct” transmisiunea cu imaginile aselenizării din ziua de 20 iulie 1969, nu au putut crede că omul a ajuns cu adevărat pe Lună?

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Ultima carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Humanitas, 2019.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!

Adevarul.ro

image
Marea iubire a actorului Traian Stănescu. S-a stins la trei ani după soția sa: „Acum dansează în ceruri amândoi”
Traian Stănescu nu a mai rezistat fără iubita lui soție, cu care a împărțit mai bine de 4 decenii de viață. Actrița Ilinca Tomoroveanu, nepoata marelui poet şi om politic Octavian Goga, a fost dragostea vieții lui.
image
Iarna se întoarce în forță: România, lovită de fenomene extreme. Când scăpăm de valul de aer polar
Iarna se întoarce în forță în România. Se face tot mai frig, iar la munte, pe culmi, va fi viscol puternic. Schimbarea vremii aduce fenomene extreme, în special furtuni violente.
image
Mărturii șocante: Trenurile CFR Călători sunt adevărate bombe cu ceas
Trei locomotive din patru și mare parte dintre vagoanele CFR Călători au durata de exploatare depășită, iar reparațiile industriale ale materialului rulat lipsesc.

HIstoria.ro

image
Basarabia în anul 1917. Atunci când Unirea nu se întrevedea
Colapsul economic cauzat de starea de război, criza alimentară care a debutat în toamna anului 1916 și tensiunea politică crescândă au creat o situație explozivă în Imperiul Rus, care a culminat cu răsturnarea autocrației țariste, în urma Revoluției ruse din februarie 1917.
image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.
image
Cauza morții lui Ludwig van Beethoven, dezvăluită de un studiu ADN / VIDEO
Examinarea unor mostre de ADN, extrase din câteva șuvițe de păr ale lui Ludwig van Beethoven, a dezvăluit cauza morții legendarului compozitor german.