Spectacole cu monștri

Publicat în Dilema Veche nr. 886 din 1 - 7 aprilie 2021
Spectacole cu monștri jpeg

La începutul anilor ’70, cînd pe un teren viran de lîngă piața centrală a orașului meu din nordul țării a apărut un cort mare, decorat cu panouri pictate, am crezut că sosise un circ. Eram în clasa I și în drumul de la școală spre casă, trecînd pe lîngă cort, n-am rezistat ispitei de a intra, mai ales că aveam o monedă de 3 lei pentru bilet. Un moment am fost dezamăgit: nu vedeam nici un animal viu. Apoi s-a instalat uimirea: de jur-împrejurul unei încăperi erau rafturi ce etalau tot felul de ciudățenii. Îmi amintesc că m-a surprins cel mai tare mulțimea cilindrilor de sticlă cu copii foarte mici și diformi (pe atunci nu știam că sînt fetuși umani). Mă mirau mulajele de ceară înfățișînd copii lipiți (gemeni siamezi), mîini cu șase degete sau plămîni înnegriți însoțiți de o avertizare privind urmările fumatului. Mai zărisem și un pitic care părea să supravegheze locul și care nu m-a lăsat să intru într-un al doilea compartiment al cortului, interzis copiilor. Am ieșit de acolo amețit și contrariat, propunîndu-mi să revin a doua zi ca să privesc mai pe îndelete. În ziua următoare cortul dispăruse și niciodată n-a mai revenit în oraș. Multă vreme am rămas nedumerit asupra celor văzute.

Prin 2001, aflîndu-mă la Biblioteca Națională din Paris, am trecut pasarela peste Sena, într-o pauză, pentru a mă plimba în Parcul Bercy. Aici am găsit întîmplător Muzeul Artelor de Bîlci (Musée des Arts Forains). În niște foste hale de vin erau expuse tiribombe, călușei, trenulețe, flașnete, standuri de tir, diorame, rulota femeii cu barbă și multe altele. Erau aici cam toate vestigiile colorate ale unei lumi dispărute, cea a spectacolului de bîlci de pe la 1900, așa cum trebuia să fi fost și la Tîrgul Moșilor din București.

Tot aici am găsit reconstituirea unui Panopticum – o expoziție ambulantă de bîlci – alcătuită din două încăperi. Într-un sector teratologic erau expuse manechine din ceară cu diverse monstruozități, borcane cu fetuși umani și fotografii ale unor oameni cu anomalii fizice. Sectorul de anatomie patologică plin cu mulaje de ficați distruși de alcool sau de organe sexuale prezentînd semnele sifilisului era rezervat adulților. Atunci mi-am dat seama de ce piticul nu mă lăsase să intru în a doua încăpere și că ceea ce văzusem în copilărie fusese un asemenea panopticum care poposise și în orașul meu. Tot atunci am înțeles de ce o astfel de expoziție itinerantă (vestigiu din perioada interbelică) era tolerată încă în anii ’70 de către regimul comunist de la noi: pentru discursul ei medical, igienist și moralizator, împotriva ravagiilor alcoolului, fumatului și bolilor venerice. Pentru sensibilitatea de azi expunerea în spațiul public a ciudățeniilor și a diformităților monstruoase este de neconceput. În 1971, un asemenea spectacol încă nu scandaliza pe nimeni, se înscria în seria acceptabilelor atracții de bîlci. În plus, monstruosul de tip senzațional era folosit ca „momeală” pentru a atrage un anumit public în vederea administrării unor lecții igieniste, într-un cadru de divertisment popular.

Corpul monstruos este ambiguu, stîrnind fascinația, repulsia amestecîndu-se cu atracția. Din cele mai vechi timpuri, anomaliile corporale au fost interpretate ca mărci ale monstruozității. Antichitatea greco-romană a interpretat nașterea copiilor cu malformații congenitale ca pe un prodigiu, o manifestare a mîniei zeilor, un avertisment adresat oamenilor. Cei mai mulți erau uciși după naștere sau abandonați în locuri pustii. Copiii care manifestau ulterior tulburări de creștere aveau mare căutare pe piața sclavilor. La Atena exista Kerkopon Agora (Piața Cercopilor) specializată în vinderea sclavilor cu diformități. Spectacolele cu „monștri” făceau parte din cultura divertismentului antic. În imaginile de pe vasele pictate grecești apar sclavii pitici sau schilozi care participă la banchete, ca dansatori, bufoni și animatori. Și la Roma erau vînduți astfel de sclavi, la Teraton Agora (Piața Monștrilor). Quintilian spune că se plăteau sume imense pentru sclavii cu diformități anatomice. Unii împărați romani colecționau sclavi cu corpuri bizare, urîți și diformi. Commodus ar fi prezentat la un banchet doi cocoșați pe un platou de argint, acoperiți de muștar. Heliogabal avea o trupă de opt pitici și opt giganți care dansau la banchete. Piticii erau puși să lupte în arena gladiatorilor, în pauze, ca interludii burlești. Aristocrații le-au urmat exemplul și și-au făcut propriile colecții de „monștri”, pentru uzul privat, dar și pentru expunerea publică. Aceste strategii de punere în scenă a corpurilor anormale nu trădează doar fascinația pentru diferit, ele evocă și dorința spectatorilor de a-și valida propria „normalitate”. Se urmărea evidențierea perfecțiunii fizice, a frumuseții elitei aristocratice prin punerea în contrast cu acești sclavi purtători de dublă stigmă: socială și corporală.

Creștinismul nu a exclus copiii cu malformații din comunitate și a interzis uciderea lor. În Renaștere și mai ales în perioada Luminilor au loc schimbări importante în percepția anomaliilor corporale: acestea nu mai sînt puse pe seama supranaturalului, a pedepsei divine, ci a „capriciilor naturii” (lusus naturae). Monstruozitatea corporală devine „curiozitate”. Nobilii erudiți colecționau în cabinetele de curiozități obiecte insolite, dar și fetuși umani sau animale cu malformații și cereau artiștilor să picteze pitici, giganți, hirsuți sau femei cu barbă. Din curțile aristocratice, ciudățeniile umane au ajuns în circuitul distracțiilor populare. „Monștrii umani”, inițial expuși ocazional la colțul străzii sau în taverne, intră pe mîna unor antreprenori care organizează spectacole în timpul marilor bîlciuri urbane din secolul al XVII-lea. Penny shows de la Bîlciul Sf. Bartolomeu din Londra atrăgeau mari mulțimi, dornice să privească aceste corpuri nemaivăzute. Expunerea teratologică și convențiile ei scenice se instituționalizează sub forma spectacolului de bîlci, cu public plătitor în căutare de senzațional. În timpul verii aceste spectacole se alăturau și circurilor itinerante, avînd o viață nomadă, dar petreceau iarna în orașe, în barăci transformate în expoziții de curiozități.

În SUA, o distracție ieftină putea fi găsită la așa-numitele dime museums („muzee de 10 cenți”), care expuneau nu numai artefacte bizare, mulaje de ceară, diorame, ci și pitici, microcefali, albinoși. În 1841, Pineas Tylor Barnum fondează The American Museum în Manhattan, o combinație de muzeu, circ și teatru. Freak show este cadrul în care corpul monstruos dobîndește o vizibilitate maximă. Acest „Disneyland al teratologiei” – după expresia istoricului francez Jean-Jacques Courtine – a pus bazele „civilizației spectacolului”, a marcat nașterea industriei divertismentului de masă. Barnum a pus la punct formele moderne ale publicității, promovîndu-și „spectacolele cu monștri” în ziare, afișe, fluturași, cărți poștale, panouri cu imagini menite să șocheze privitorii. În clădirea de pe Broadway, orășeanul își petrecea duminica în familie, cu copiii, pentru a o vedea pe Annie Jones, „femeia cu barbă”, pe celebrul pitic Tom Thumb, pe gemenii siamezi Chang și Eng, pe „omul-leopard” (un suferind de depigmentarea pielii, bolnav de vitiligo), dar și pe „femeia-sirenă” sau alți falși monștri creați cu ajutorul cartonului și ghipsului – „efectele speciale” ale timpului de atunci.

Holbatul, privirea fixă sînt forme de comunicare nonverbală, comportamente socio-culturale. Privirea intensă, curioasă și interogativă este un impuls firesc al ființei umane atunci cînd se află în fața unui fapt neobișnuit și ciudat. Oamenii cu infirmități, cu diformități, cu trăsături spectaculoase nu puteau scăpa privirii celorlalți. Însă, la capătul unui lung „proces de civilizare” (Norbert Elias), nevoia noastră de a privi insistent la lucrurile neașteptate a fost prohibită social, prin regulile de bună purtare („Nu e politicos să te holbezi!”). La mijlocul secolului al XIX-lea devine necivilizat și grosolan să te uiți lung, pe stradă, la persoanele cu dizabilități și diformități. Iată de ce au devenit atît de populare „spectacolele cu monștri”, deoarece ele ofereau permisiunea de a privi nestingherit în schimbul achitării taxei de intrare.

La începutul secolului XX se produce o modificare a atitudinilor față de corpul neobișnuit. Teratologia științifică propune explicații raționale și face din „monstrul” uman doar un specimen patologic, prezentat în termeni medicali, ca purtător al unei deficiențe genetice sau endocrine. Persoanele cu anomalii fizice sau psihice obțin compasiune, ies treptat din atenția publică și ajung în spatele porților închise ale spitalelor și azilurilor. Distracțiile populare cu expunerea „monștrilor” în văzul tuturor devin spectacole de prost gust, sînt dezavuate și denunțate pentru caracterul lor imoral și obscen. În Franța, de exemplu, spectacolul de bîlci și panopticum-ul decad spre a dispărea definitiv în anii ’50.

Și la noi bîlciul a fost în centrul divertismentului popular al secolului al XIX-lea, iar spectacolele cu „monștri” constituiau una dintre atracțiile lor principale. V. Bilciurescu, în București și bucureșteni de ieri și de azi (1945), arată că nu mai rămînea maidan neocupat în oraș: „care avea la îndemînă o maimuță, o femeie cu barbă sau un vițel cu cinci picioare îl ocupa și gata negoțul”. Sau alții, mai înzestrați, aveau „o «panoramă» sau vreo comedie, un fel de magherniță improvizată din scînduri sau sub un cort, în care expuneau femei cu barbă, copii lipiți, înghițitori de foc și de săbii, fakiri”. Însă marea ocazie de distracții era Tîrgul Moșilor, în săptămîna dinaintea Rusaliilor. În anul 1902, după sistematizarea aleilor, acest loc de tîrg își pierde o parte din vechea atmosferă de bîlci. În 1924, compania vieneză Luna Park aduce atracții noi, mecanizate și electrificate. Roata cu lanțuri, montagne-russe, mașinuțe electrice, platforma rotativă ce amețește doritorii sînt tot atîtea senzații tari, al căror val de adrenalină mătură interesul pentru simpla expunere a anormalității. Reporterii vremii descriu aerul trist și dezolant din jurul vechiului spectacol de bîlci devenit desuet: „L-am revăzut anul acesta, ceva mai prăfuit, mai sărăcăcios, mai meschin. O umbră de tristețe – tristețea vremurilor grele – s-a strecurat și-n veselia tumultuoasă a acestui bîlci unic în felul său [...] Atletul care sfarmă lanțurile, omul-șarpe, femeia-păianjen, vițelul cu patru capete, copilul cu cap de gorilă și toți cîți exploatează infirmitățile sau prostia omenească sînt la posturile lor” (Ion Tic, Realitatea Ilustrată, 1932).

Lionela „femeia-leu” este descrisă șarjat de Sașa Pană într-un text apărut în revista Unu (1932): „are cîte opt degete cît patricienii la mîinile cu care își cîștigă onest existența, se tîrîie animal apocaliptic şi între picioarele păroase ca laba de urs bănuești sexul firidă care îşi doreşte între vizitatori masculul. Lionela e femeia-leu, e fea sau Ileana Cosînzeana, e femeie şi iubeşte sau poate a şi iubit iar azi trăieşte din amintiri retrasă în Cernica ei care sînt Moşii”. În romanul Întîmplări din irealitatea imediată (1938), Max Blecher evocă un panopticum: „Impresia generală și elementară de spectacular devenea o adevărată teroare îndată ce intram într-un panopticum cu figuri de ceară. Era o spaimă amestecată cu un inel de vagă plăcere și oarecum, cu senzația aceea bizară pe care o avem fiecare cîteodată de a mai fi trăit cîndva într-un anumit decor. [...] Îmi rămîne în viață, o dorință unică și supremă: să asist la incendiul unui panopticum; să văd topirea lentă și scabroasă a corpurilor de ceară, să privesc înmărmurit cum picioarele galbene și frumoase ale miresei din cutia de sticlă se încolăcesc în aer și prind între pulpe o flacără adevărată care să-i ardă sexul”.

Astăzi n-a mai rămas decît cenușa amintirii din toate aceste spectacole.

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Mitul celor doi litri de apă pe zi. Medic: „Pacienții cu hipertensiune dacă beau doi litri pe zi s-au umflat”
Ideea că trebuie să bem doi litri de apă pe zi este una răspândită, dar nu întotdeauna adevărată. Conform specialiștilor, această recomandare nu se aplică tuturor și poate fi chiar dăunătoare în anumite cazuri.
image
Regele nordului, o perlă puțin descoperită a turismului românesc. Frumusețile nebănuite de la capătul României
O adevărată perlă ascunsă, cu o istorie bogată, cu vestigii unicat în Europa și peisaje de vis, acest județ din nordul României este o destinație ideală pentru cei care doresc să se bucure de natura sălbatică, de călătorii spirituale aparte.
image
Imagini cu presupusul criminal al dentistei din Brăila. Cum arată bărbatul și ce detalii au scos la iveală medicii legiști FOTO
După trei zile de la uciderea doctorului stomatolog Marina Gavril în propriul său cabinet din Brăila, polițiștii încă nu au reușit să dea de urma criminalului, însă în mediul online au apărut primele imagini cu presupusul făptaș.

HIstoria.ro

image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.
image
Lucruri știute și neștiute despre Mănăstirea Arbore și ctitorul ei
Pe ruta mănăstirilor din Moldova, din cel mai recent proiect de turism cultural – „România Atractivă” –, cunoaștem profund patrimoniul românesc, construit, meșteșugit sau povestit. Străini și români deopotrivă, suntem chemați de sunetul de toacă și ne plecăm capetele la auzul cântărilor din zori. Ne