Farmecul discret al patinei

În copilărie eram fascinat de lavița din bucătăria bunicilor. Lemnul ei negru-maroniu avea un asemenea lustru încît puteai să te privești în el ca într-o oglindă. Cred că era foarte veche, mă întrebam oare cîte trupuri șezuseră pe ea, oare de cîte ori fusese ștearsă și curățată. Avea un luciu cald, purta aceeași patină ca mînerele de lemn ale uneltelor meșterilor, păstra o urmă vie a unei folosințe îndelungate.

Acasă am acum un amestec de mobilă datînd din diverse epoci, mai mult sau mai puțin patinată. Uneori mă simt claustrofob, mi-aș dori un open-space și mă întreb dacă nu cumva aglomerația de lucruri tocite din jurul meu nu e semn de sărăcie și de destrămare. Nu mă pot totuși despărți de aceste obiecte care îmi dau senzația unei legături nemijlocite cu trecutul familial. Cînd m-am mutat aici, la începutul anilor ’90, am primit mobilă de peste tot: de la bunici (o parte venea de la străbunici), de la părinți, mătuși. În fiecare dimineață îmi beau ceaiul într un vechi fotoliu al cărui suport de brațe lucește. Unii musafiri noi nu se sfiesc a se mira: „Vai, ce mobilă vintage aveți!“, dar se vede în ochii lor că o consideră demodată, vetustă. Se așteptau poate la nichel, sticlă, furnir, la ceva funcțional și aerisit.

Astăzi, de îndată ce lucrurile se învechesc, se uzează sau se demodează, sînt fără ezitare aruncate și înlocuite cu altele, mai bune, mai la modă. Încă din 1935, Le Corbusier, în impresiile sale de călătorie în SUA (Quand les cathédrales étaient blanches. Voyage au pays des timides), spunea despre americani că sînt practici: „Oamenii care își curăță hainele, își renovează mereu casele și își spală geamurile au o etică diferită de cei care cultivă praful. Ei disprețuiesc patina timpului.“

Are patina o istorie? Cum au fost percepute de-a lungul timpului obiectele care poartă semnele vechimii? Cum era considerată patina în gusturile oamenilor, în preferințele lor estetice, în modă și în sensibilități? Originea cuvîntului este italiană: inițial, patena era o cremă neagră pentru uns încălțările. În secolul al XVII-lea devine un termen folosit doar de pictori pentru a desemna procesul de atenuare a culorilor ca efect al trecerii timpului. Astăzi, patina se referă la apariția treptată a semnelor vechimii obiectelor, acumulate pe suprafața lor, prin modificarea culorii, luminozității, texturii etc.

Înainte de secolul al XVIII-lea, vechimea și patina nu erau considerate aspecte plăcute. David Lowenthal, în Trecutul e o țară străină (traducere românească, 2002), spune: „Neoclasicilor din Renaștere și Iluminism le displăcea patina, element care însoțea ravagiile timpului. Arta clasică, acum revitalizată sau emulată, era curată, strălucitoare, nouă.“ Clădirile vechi, ruinele stîrneau oroare, erau considerate locuri urîte, de nefrecventat. Învechirea, patina nu erau încă subiecte care să trezească reveria și trăirile estetice, dimpotrivă, erau considerate repulsive, dezolante. Însă gusturile se schimbă, au apărut și s-au generalizat noi atitudini care considereau că trecerea anilor conferă obiectelor valori estetice suplimentare, îndeosebi în ceea ce privește operele de artă.

Perioada romantismului a contribuit în mod decisiv la apariția unei noi sensibilități față de vechime. Ruinele și lucrurile vechi erau privite cu aviditate și într-o manieră spectaculară, provocînd emoții sublime. Patina a devenit unul din ingredientele peisajului romantic. Ea nu mai este dezgustătoare, ci obiect al fascinației. Existau chiar case construite astfel încît să dea impresia de ruină. Gustul pentru patina artefactelor a dus la creșterea prețului mobilei vechi și stricate. Cele mai scumpe peruci erau cele confecționate din păr alb, de la persoanele în vîrstă. Balzac a ținut neapărat să facă rost de o ramă veche sculptată, pentru propriul portret, și nu a ezitat să facă o călătorie obositoare pentru a o cumpăra. Pasiunea pentru relicve făcea posibilă oferirea drept cadou a ceștilor vechi ciobite. Aici trebuie să fac o comparație cu prețuirea obiectelor vechi în cultura japoneză: transmise din generație în generație, vasele de ceramică nu numai că erau confecționate intenționat într-o formă neregulată, cu discrete imperfecțiuni, ci, dacă se spărgeau, erau lipite la loc cu lac și pulbere de aur, fiind folosite în continuare, cu venerație.

În secolul al XIX-lea, patina tablourilor devine un element estetic important. Kenneth Hudson, în cartea O istorie socială a muzeelor (traducere românească, 1975), redă atitudinea opiniei publice față de restaurarea unor tablouri de la Galeria Națională din Londra, la 1845. După ce le-au fost redate culorile inițiale și au fost expuse, publicul a fost șocat, condamnînd „vandalismul“, „iresponsabilitatea“. De fapt, pînă azi continuă o veche controversă a restauratorilor, anticarilor și colecționarilor (cleaning controversy): înlăturăm patina sau nu? Tot în secolul al XIX-lea, municipalitățile au impus renovarea fațadei clădirilor cu obligația respectării aparenței de vechime, cu păstrarea patinei originale. Oboseala rafinată a construcțiilor vechi este amprenta inconfundabilă a Romei, a Veneției.

Patina se află în legătură cu practici culturale, cu gusturi (habitusuri), dar și cu diferențele sociale. Una din punțile de legătură între patină și spațiul social este fenomenul modei. Surprinzător, moda și patina coexistă. Grant McCracken, cercetător specializat în antropologia consumului, a arătat în cartea lui Culture and consumption (1988) că patina este nu numai un proces chimic și fizic, ci și o realitate cu o mare valoare simbolică, marcă de distincție și de legitimare socială. Studiind boom-ul consumului în Anglia secolelor XVI-XVIII, el descoperă că patina era o strategie a diferențierii sociale, separînd aristocrația de noii îmbogățiți. Amplificarea societății de consum a dus la transformări sociale și culturale. Vechimea și patina erau valori importante ale statutului social aristocratic, care intră în concurență cu valorile noutății. Înainte de avîntul consumului, o familie cumpăra obiectele, inclusiv unele haine, pentru a le lăsa în folosință și generațiilor viitoare.

În Franța și Anglia secolului al XVI lea au fost date mai multe legi somptuare, care stabilesc ce veșminte și țesături să poarte diversele categorii sociale, conform rangului. Nu era ceva nou, asemenea reglementări există încă din Antichitate și pe tot parcursul Evului Mediu, însă acum aceste legi sînt mai puțin respectate. Burghezia, din ce în ce mai bogată, a intrat într-un consum ostentatoriu, mai ales în privința vestimentației. Acum apare moda, care se schimbă mereu, cu rapiditate, apărînd noi și noi modele și materiale.

Aristocrația a simțit nevoia să se delimiteze de această neofilie a burgheziei, apelînd la strategia patinei. Aceasta funcționa ca un cod ascuns, imediat inteligibil pentru cunoscători, un mijloc de identificare, de exprimare a statutului social. Aristocrația a adoptat mici detalii semnificative: poartă haine puțin diversificate, de culoare neagră, ușor învechite (servitorii erau puși să le îmbrace înainte!), care să cadă natural pe corp, în contrast cu scrobeala albă a vestimentației burgheze.

Referitor la învechire, îmi amintesc că înainte de 1989, cînd ne cumpăram, pe sub mînă, blugi noi aduși din Occident, ne străduiam din răsputeri să îi frecăm cu peria, să îi tocim cu o cărămidă pentru a-i face să arate vechi, purtați de cînd lumea. Prin acest detaliu încercam poate să obținem o anume nonșalanță, ne ajuta să ne imaginăm liberi.

Prețuirea patinei vestimentare n-a dispărut, a supraviețuit în timp. Ea a fost recuperată de trend-ul hainelor vintage (care, spre deosebire de hainele second-hand, se referă și la piese noi și la cele vechi). Purtătorii de haine vintage practică un fel de slow fashion (precum multele mode slow din ziua de azi), opus fast fashion-ului de firmă, deci tot un mod de diferențiere simbolică față de ceea ce este banal și comun. Ar mai fi un aspect, vizibil mai ales în Occident, dar și la noi: tineri din upper-class, bine educați și cu profesii de vîrf, care afișează un look vestimentar patinat: haine de calitate uzate, un pic neîngrijite. Încă o dovadă că vechile modele ale patinei au rămas, ca niște vestigii, în practicile consumului contemporan și în tehnicile expunerii statutului social. Această strategie a patinei s-a opus consumului ostentatoriu al noilor îmbogățiți, nevoii lor de noutate, de reînnoire continuă a obiectelor – ideologia dominantă a consumului. Este o permanentă confruntare între patină și noutate. „Patina“ – afirmă McCracken – „funcționa ca un fel de gatekeeper, îndepărtînd impostorii.“

Desigur, „les nouveaux riches“ puteau cumpăra obiecte, dar nu și patina lor. Această amprentă le rămîne veșnic străină, pentru că urmele trecerii timpului nu erau lăsate de strămoșii lor. Patina rămîne o provocare. (Pentru toate celelalte lucruri există cardul de cumpărături.) 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.