Între două vîrste
Vîrsta este în același timp un fapt biologic și un construct social și cultural. Toate societățile distribuie indivizii în categorii de vîrstă, însă felul în care sînt segmentate diversele etape ale cursului vieții, durata lor și normele de comportament asociate sînt concepute în mod diferit de la o epocă istorică la alta și de la o societate la alta. Astfel, vîrsta de mijloc – vîrsta maturității – este învestită cu valori și reprezentări simbolice diverse.
Vîrsta adultă a fost prea puțin abordată separat de către istorici, care s-au arătat mult mai interesați de copilărie, adolescență și bătrînețe – vîrste „spectaculoase” ce implică aspecte ale liminalității, ritualuri ce ritmează transformările survenite în aceste etape ale vieții. Poate că lipsa de interes a istoriei culturale pentru vîrsta mijlocie provine din faptul că, în contrast cu copilăria sau bătrînețea, aceasta pare să nu pună prea mari probleme de identitate, pare a fi o perioadă statică, stabilă și predictibilă. A fost dintodeauna vîrsta adultă o etapă distinctă a vieții? Care era vocabularul folosit pentru a o desemna, în diverse momente ale timpului? Care au fost reprezentările asociate condiției adulte? A fost văzută ca o perioadă de stabilitate sau, dimpotrivă, una de criză existențială?
Istoria vîrstelor vieții are multe variabile întrucît, din Antichitate și pînă tîrziu în secolul al XIX-lea, etapele traversate de individ și durata lor nu au fost fixe, ci fluide și flexibile, cu frontiere imprecise. De exemplu, potrivit teoriei istoricului francez Philippe Ariès, copilăria – ca etapă distinctă a vieții (în sensul modern al cuvîntului) – nu a existat în spațiul european înainte de secolul al XVI-lea. Imediat ce dobîndea independența motrice și de hrănire, copilul era introdus în societatea adulților și tratat ca atare. Așadar, vîrsta adultă îngloba și perioada copilăriei, precum și ceea ce numim noi astăzi adolescență (etapă care, la rîndul ei, n-a fost recunoscută ca o clasă de vîrstă aparte, înainte de începutul secolului al XIX-lea).
Apoi, începînd cu Antichitatea, au coexistat mai multe sisteme de clasificare a vîrstelor vieții. Filosofii, teologii, scriitorii, medicii divizau viața omului în 3, 4, 7, 12 sau mai multe etape, asociate cu ciclul biologic (creștere, maturizare, declin), cu succesiunea anotimpurilor, cu ritmurile astrologice (zilele săptămînii sau lunile anului) etc. Aristotel, în Retorica, vorbește despre trăsăturile temperamentale ale celor trei vîrste: tinerii (neotes), maturii (akme) și bătrînii (geras). Vîrsta de mijloc – akme –, situată între 30-50 de ani, este văzută ca vîrsta perfectă, punctul culminant al vieții. De menționat este faptul că durata medie de viață în Grecia secolului IV î.Hr. era de 35 de ani. În concepția aristotelică, akme era poziția mediană: „Ambele avantaje pe care tinerețea și bătrînețea și le-au împărțit le dețin cei maturi: curajul și înțelepciunea. În schimb, referitor la toate cîte le prisosesc, ori le le lipsesc tinereții, respectiv bătrîneții, celor în floarea vîrstei le sînt specifice dreapta măsură și cuviința”.
Ovidiu, în Metamorfoze, prezintă o clasificare a vîrstelor, punînd-o în corespondență cu ritmurile sezoniere: „Iar cînd ajunge / Sprinten, puternic, el trece prin tinerețe și-apoi, cînd / Vîrsta de mijloc o încheie, coboară pe drumul / Cel aplecat al vîrstei bătrîne, cea care-apune”. În Evul Mediu a fost foarte răspîndită această reprezentare a vîrstelor care urma modelul celor patru anotimpuri: infantia, adolescentia, iuventus, senectus.
În Renaștere a fost influentă schema astrologică a celor șapte planete: infantia, pueritia, (7-14 ani) adolescentia, (14-28) iuventus (28-50), gravitas (50-70), senectus și decrepita aetas (peste 70 de ani). Este celebră descrierea celor șapte vîrste în piesa Cum vă place. Iată cum figurează Shakespeare vîrsta de mijloc: „Soldat, pe urmă suduind amarnic, / Bărbos și mustăcind ca leopardul, / Bănuitor mereu că-i cauți price, / Și gata să se-ncaiere oricînd, / Dînd buzna, pînă-n gurile de tun, / Să-nhațe bășicuța de săpun / A gloriei; judecător apoi / Cu pîntec rotofei, mai mare dragul, / Plin de claponi, și barba rotunjită / Cu îngrijire, vorba înțeleaptă, / Ochii-ncruntați – așa își joacă rolul”.
De obicei, vîrsta de mijloc, a deplinei maturități fizice și psihice, era desemnată cu termenul iuventus – „tînăr”. Sursele literare și artistice premoderne confirmă faptul că perioada de mijloc a vieții era recunoscută drept una în care omul atinge potențialul maxim, fizic și psihic, nicidecum cea care anunță începutul declinului și semnele de bătrînețe. În spațiul românesc, această terminologie a vîrstelor este asemănătoare, precum decupajul din Îndreptarea legii (1652): „voinic de la 23 la 42; bărbat iaste de la 42 la 56; bătrîn iaste de la 56 pînă la 69; iară mator de la 70”. La Cantemir, în Divanul (1698), sînt enumerate: voiniciia, bărbățiia, cărunteța și bătrîneța.
Semnificativ este faptul că termenul „adult” (de la latinescul adolesco – „a crește”), cu sensul de „individ de vîrstă mijlocie”, atestat în limbile franceză și engleză (secolul al XVI-lea) începe să capete o folosință curentă abia în secolul al XIX-lea. Creșterea speranței de viață și noile realități sociale din perioada modernă au dus la o reconfigurare a vîrstelor vieții. De exemplu, în Anglia anului 1700 doar 20% din populație avea peste 40 de ani. Moartea nu era strîns legată de bătrînețe, întrucît 60% din decese aveau loc înainte de 50 de ani. Ameliorarea condițiilor de viață, îmbunătățirea stării de sănătate și creșterea demografică au modificat raporturile dintre diferitele categorii de vîrstă. Cu cît mai mulți copii rămîn în viață și cu cît crește longevitatea bătrînilor, cu atît mai mult iese în evidență categoria celor aflați la vîrsta de mijloc. Nu întîmplător, cuvîntul midlife apare în dicționarele englezești spre finalul secolului al XIX-lea, pentru a desemna perioada lungă de viață activă, între tinerețe și bătrînețe.
Cercetările de antropologie culturală efectuate în spații non-europene arată că vîrsta mijlocie nu este recunoscută ca etapă distinctă în societățile în care există o speranță de viață redusă. Aici sînt concepute trei mari perioade ale cursului vieții: copilăria, tinerețea și bătrînețea. Bătrînețea începe odată cu intrarea în cea de-a patra decadă de viață, dar este departe de a fi asociată cu decăderea fizică și psihică. În societățile tribale africane, mijlocul vieții este considerat cel mai fertil moment din viață, perioada propice pentru a da naștere la cît mai mulți urmași. Dacă tranziția de la copilărie la tinerețe este asigurată de riturile de inițiere, antropologii nu au descoperit prea multe ceremonii care să valideze trecerea la vîrsta de mijloc. O excepție este reprezentată de obiceiul hindus din India rurală: atunci cînd li se naște primul nepot, soțul și soția intră în stadiul vîrstei mijlocii, numit burhapa (în jur de 50 de ani), care presupune întreruperea relațiilor sexuale, considerate de acum înainte impure.
Loc de întîlnire
Dacă filozofii Antichității clasice au văzut în vîrsta de mijloc o zonă fastă, de stabilitate și de atingere a perfecțiunii, Dante Alighieri aruncă o umbră de îndoială asupra acestei imagini, atunci cînd își începe Infernul cu versurile: „Spre-amiaza vieții noastre muritoare / ajuns, într-o pădure-ntunecoasă / mă rătăcii pierzînd dreapta cărare. / Nu-i chip să spun, căci prea cumplit m-apasă / și mă-nfioară gîndul ei, ce cruntă / mă-mprejmuia, ce-adîncă și stufoasă”. Dante a scris Divina Comedie la vîrsta de 37 de ani, iar acest pasaj a fost interpretat ulterior ca o descriere explicită a „crizei vîrstei de mijloc”.
Perioada de mijloc, ca vîrf al vieții, are deci și conotații negative, fiind nu doar o zonă de echilibru, ci și punctul predispus la instabilitate, la balans și răsturnare tocmai pentru că este loc de întîlnire al celor două forțe contrare, tinerețea și bătrînețea, urcușul și coborîșul. Imaginarul vîrstelor vieții își extrage substanța din vechi modele mitice și simbolice. În mitologia greco-romană, miezul zilei era considerat un moment periculos, cînd bîntuiau demoni feminini (nereidele, sirenele, nimfele, eriniile) sau masculini (Pan, satirii) care puteau agresa sexual oamenii. Pentru a te feri de ei, era recomandat să nu dormi în miezul zilei. Demonologia creștină a preluat acest imaginar al mijlocului zilei, ca timp periculos, bîntuit de diavol. Literatura monastică occidentală a identificat un simptom provocat de „demonul amiezii” (daemonium meridianum) care se manifesta la călugării asceți: pierderea energiei dimineții și așteptarea vinovată a liniștii nopții, anxietate, insatisfacție, tristețe, melancolie.
Momentul fatidic al miezului zilei, componentele sale demonice și erotice, au fost asociate cu criza bărbatului aflat între două vîrste. În anul 1914, scriitorul și psihologul Paul Bourget publică romanul Le démon du midi, despre aventurile unui burghez parizian între două vîrste, amorezat de o tînără femeie. De atunci, în Franța, această expresie desemnează comportamentul sexual și erotic al bărbatului de vîrstă mijlocie, tentat de aventuri extraconjugale cu partenere cu mult mai tinere. Însă termenul științific consacrat pentru tulburările apărute în viața celor aflați la mijlocul vieții (între 35 și 45 de ani) a devenit cel de middle age crisis, introdus de psihanalistul canadian Eliott Jaques (1965). În studiul său a remarcat un fapt curios: ceva se petrece în viața artiștilor, scriitorilor, poeților, muzicienilor în jurul vîrstei de 37 de ani. Fie capacitatea lor creatoare pare să se fi epuizat, fie cariera lor fecundă de acum începe. Astfel, Rossini nu a mai compus nimic după 37 de ani, operele lui Michelangelo sînt cele dinainte de vîrsta de 40 de ani. În schimb, Dante și Goethe își scriu marile opere după 37 de ani, iar Shakespeare își începe tot acum seria marilor tragedii.
Eliott Jaques a încercat să explice aceste schimbări prin provocările vîrstei medii, pe care a pretins că le-a observat și la pacienții săi. Nu toți cei care ajung la vîrsta mijlocie reușesc să fie împăcați cu sine, să se reevalueze și să aibă așteptări realiste de la viitor. Unii traversează o criză existențială cu multiple fațete: pierderea plăcerii de a trăi, conștientizarea dureroasă a îmbătrânirii, insatisfacție față de viața de familie și față de cea profesională. Mijlocul vieții poate fi prilejul unui bovaric bilanț al iluziilor spulberate și al viselor pierdute.
În anii ʼ80-ʼ90, teoria middle age crisis a ieșit din sfera academică și, prin intermediul mass-media, a pătruns în psihologia populară, devenind un adevărat mit la purtător, subiect de romane și de filme de succes (cum ar fi American Beauty, din 1999). Ca orice idee la modă, și această concepție pesimistă asupra mijlocului vieții începe să fie reconsiderată, fiind chiar negată existența temutei middle age crisis. Această criză nu este o stare specifică, intrinsecă traversării vîrstei mijlocii, prin care ar trece toți oamenii, ci ar acoperi spectrul suferințelor psihice cauzate de evenimente dureroase de viață care, statistic, au loc tocmai în această perioadă: moartea cuiva apropiat, mai ales moartea părinților, divorțul, pierderea locului de muncă, problemele de sănătate.
Oricum, dincolo de aura măgulitoare, analogia omului aflat la mijlocul vieții cu momentul în care soarele se află la zenit alimentează iluzia periculoasă a tuturor posibilităților. Precum soarele, care în acea clipă nici nu urcă, nici nu coboară, omul aflat între două vîrste își poate închipui, derutat, că ar ar putea să pornească în orice direcție.
Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.
