Chipuri ale prostiei

Prostia are multiple fațete și este însoțită mereu de alte defecte omenești precum vanitatea, megalomania, egoismul, ignoranța, impostura, răutatea sau doar naivitatea. Diverși autori au explorat prostia omenească în „Anatomii“, „Enciclopedii“ și „Istorii“ ale Prostiei (cum ar fi, bunăoară, Istoria culturală a prostiei omenești, din 1938, aparținind medicului maghiar István Ráth-Végh), dar aceste erudite scrieri n-au fost mai mult decît speculații filozofice sau colecții de anecdote și curiozități. Nu avem încă un discurs istoric și antropologic despre prostie. Poate că definițiile noastre și criteriile de recunoaștere a tipurilor umane care dau dovadă de prostie ar putea fi diferite de cele existente în alte timpuri și în alte spații culturale.

Curios, anticii ne-au lăsat o mulțime de tratate despre înțelepciune, dar nici un tratat cuprinzător despre prostie. Teofrast, în Caractere, spune despre prostie că ar fi „încetineală a minții exteriorizată prin vorbe și fapte“. În viziunea lui, proști sînt cei care adorm la teatru, uită să se ducă la procese, pun lucruri în locuri sigure, dar nu le mai dau de urmă, mănîncă pînă la îmbuibare etc. În Antichitate, dar și în concepțiile medicale din Renaștere, prostia era echivalată cu retardul mental, după cum observa Michel Foucault în a sa Istorie a nebuniei în epoca clasică. Discursul medical și cel moral considera prostia (stultitia, stupiditas) o formă de manifestare a nebuniei. Prostia este un prim nivel al alienării, o formă mai ușoară de handicap mental, proștilor li se pot încredința anumite munci și responsabilități, sub precauția supravegherii.

Titlul original al lucrării a lui Erasmus din Rotterdam este Laus Stultitiae (1511). În limba latină și în vocabularul medical al Renașterii, stultitia însemna deopotrivă nebunie și prostie. Pentru a soluționa această ambiguitate, Șt. Bezdechi, primul traducător român al satirei, a intitulat-o Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei. Această identificare între prostie și nebunie este prezentă în scrierea lui Erasmus: „«Nimic nu este mai de plîns decît nebunia», susțin stoicii. Or, prostia nemărginită se apropie foarte de sminteală, ori mai degrabă se confundă cu ea“. El descrie peisajul social foarte divers al smintiților: de la pătimașii jocurilor de noroc și bețivani la dascălii de gramatică, filozofii („binecuvîntați nerozi“) și teologii. De fapt, această veche reprezentare a prostiei poate fi regăsită și în proverbele românești: „Ce mi-e prostul, ce mi-e nebunul“, „Prostia și nerozia  / Se-nrudesc cu nebunia“ (A. Pann).

Sprijinindu-se pe vechea tradiție hipocratică și galenică, medicina Renașterii punea semn de egalitate între prostie și melancolie. Melancolia este o altă față a prostiei, înțeleasă ca slăbiciune mentală ce implică lenea, lentoarea, letargia. Potrivit doctrinei umorilor, dezechilibrul elementelor apă-foc afectează structura psihică și intelectul uman. Excesul de umiditate al creierului duce la prostie, încetineală în gîndire, apatie. De la Erasmus aflăm că locuitorii Brabantului, cu cît îmbătrînesc, cu atît se prostesc, iar neghiobia ar fi o caracteristică a olandezilor, datorită climei umede în care își duc zilele. Această concepție se perpetuează pînă tîrziu în epoca Luminilor. Naturalistul Buffon susține că prostia este endemică în rîndul locuitorilor din zonele de cîmpie, unde „aerul este dens și apa mai puțin curată, țăranii sînt grosolani, greoi, rău făcuți la trup, proști“, în timp ce muntenii sînt „vioi, bine făcuți, spirituali“. Dintr-o discuție între Umberto Eco și Jean-Claude Carièrre aflăm că, inițial, bancurile cu proști de tipul „De cîți … e nevoie pentru a schimba un bec?“ îi aveau drept protagoniști pe locuitorii din Cuneo, oraș din Piemont, în nordul Italiei. (Ulterior au fost înlocuiți cu carabinierii, aveam și noi varianta cu milițieni, iar anecdota există și în SUA, pusă pe seama californienilor.) Pretutindeni există glume despre prostia locuitorilor altor provincii (căruța cu proști se răstoarnă mereu în altă parte, nu doar la Caracal) sau a altor grupuri etnice. Prostia este un stereotip asociat alterității: belgienii sînt proști pentru francezi, irlandezii pentru englezi, bulgarii pentru români.

Pe lîngă încărcătura semantică a cuvintelor care o desemnează, o eventuală istorie a prostiei trebuie să ia în considerare și imaginile artistice și literare. Stultitia a fost o temă alegorică pentru artiștii renascentiști, în strînsă legătură cu acea zonă ambiguă situată între nebunie și prostie. Bunăoară, Giotto, în fresca din Capella Scrovegni, Padova (1304), introduce Stultitia în scena celor șapte păcate: un bărbat purtînd o coroană de pene pe cap, cu brațele și picioarele butucănoase, cu pîntecele proeminent. Obezitatea este una din cele mai stabile reprezentări corporale ale prostiei. Antichitatea greco-romană a valorizat corpul suplu și atletic, iar creștinismul i-a stigmatizat pe corpolenți, vinovați de lăcomie, un păcat de moarte. Erasmus spune: „nerozii mei, toți rotofei și durdulii, strălucesc de sănătate și bunăstare, de parcă ar fi godaci“. Anatomia obezității recurge frecvent la zoomorfism, la asocierea cu animale considerate lacome și proaste (porcul, curcanul). Există referințe animaliere și în vocabularul prostiei, cum ar fi francezul bête (din latinescul bestia – „prost“) sau derivatul bêtise – „prostie“.

Mai ales în literatura fiziognomică abundă o întreagă simbolică animalieră a prostiei. În cel mai vechi tratat de acest fel, atribuit lui Aristotel, Physiognomonica, este invocat un semn corporal al prostiei: „nasul cu nările depărtate, ca al porcului“. Fiziognomonia, o veche preocupare, cu origini babiloniene, egiptene și greco-romane, pretinde că poate „citi“ caracterul omului în conformația sa corporală, îndeosebi în trăsăturile feței. Cicero relatează anecdota despre fiziognomistul Zopyrus, care susținea „că recunoaște apucăturile și firea oamenilor după forma trupului, după ochii, după chipul sau după fruntea lor“. Zopyrus se îndoia de capacitățile intelectuale ale lui Socrate și a dedus că „ este prost și greu de cap după faptul că nu avea scobită partea de deasupra claviculei, la Socrate acea parte fiind acoperită și plină“. Fiziognomonia, redescoperită în Occidentul secolului al XII-lea, va produce o imensă literatură, mai ales în perioada Renașterii, bucurîndu-se de popularitate pînă tîrziu, la jumătatea secolului al XIX-lea. Cel mai cunoscut fiziognomist modern este considerat elvețianul Lavater, cu a sa  Physiognomische Fragmente (1778). Iată, succint, care sînt mărcile exterioare, corporale ale prostiei, așa cum le-a inventariat Lavater. Nasul, în primul rînd, este un indicator al prostiei, datorită locului său central în morfologia feței și semnificației sale estetice (grecii și romanii aveau o adevărată obsesie pentru „nasul ideal“). Astfel, un nas rău proporționat indică prostia, fie el mic și scurt, fie gros, mare și lung. Urmează ochii: forma rotundă a acestora și situarea lor la depărtare unul față de altul, privirea lipsită de strălucire, de voiciune, ar denota, de asemenea, prostia. Apoi, fruntea îngustă, sprîncenele stufoase și dese, urechile rotunde și mici, buzele groase și rotunde, buza inferioară ieșită în afară, limba prea mare, gura căscată, mandibula proeminentă, venele groase de la gît, claviculele pline, umerii încovoiați, mîinile și picioarele groase, piele groasă și aspră. Părul blond trece și el drept un semn de prostie. Poate că la originea acestui stereotip este reaua reputație a culorii galbene, asociată cu infamia: la Roma, prostituatele erau obligate să poarte veșminte și peruci de culoare galbenă.

La finalul secolului al XVIII-lea, semnele prostiei sînt căutate și de adepții frenologiei, care stabileau o legătură între caracteristicile psihologice și forma craniului, protuberanțele (bosele) acestuia. Frenologii pretindeau că pot măsura, cu compasul, calitățile intelectuale ale unei persoane. Era calculat unghiul facial: un profil înclinat, asemănător cu al maimuței, cu mandibula proeminentă, semnifica lipsa inteligenței sau apartenența la o rasă inferioară. Nici Buffon nu poate scăpa de prejudecăți atunci cînd afirmă, în Istoria naturală, că populațiile africane au o inteligență scăzută, semnul sigur fiind „o privire nătîngă și sălbatică“.

Şi acum, în loc de concluzii, un vers din Baudelaire: „Prostia și greșeala, păcatul, lenevia / Trudesc al nostru suflet și trupul ostenesc“.

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi,  Humanitas, 2011.