Chipuri ale prostiei

Publicat în Dilema Veche nr. 617 din 10-16 decembrie 2015
Chipuri ale prostiei jpeg

Prostia are multiple fațete și este însoțită mereu de alte defecte omenești precum vanitatea, megalomania, egoismul, ignoranța, impostura, răutatea sau doar naivitatea. Diverși autori au explorat prostia omenească în „Anatomii“, „Enciclopedii“ și „Istorii“ ale Prostiei (cum ar fi, bunăoară, Istoria culturală a prostiei omenești, din 1938, aparținind medicului maghiar István Ráth-Végh), dar aceste erudite scrieri n-au fost mai mult decît speculații filozofice sau colecții de anecdote și curiozități. Nu avem încă un discurs istoric și antropologic despre prostie. Poate că definițiile noastre și criteriile de recunoaștere a tipurilor umane care dau dovadă de prostie ar putea fi diferite de cele existente în alte timpuri și în alte spații culturale.

Curios, anticii ne-au lăsat o mulțime de tratate despre înțelepciune, dar nici un tratat cuprinzător despre prostie. Teofrast, în Caractere, spune despre prostie că ar fi „încetineală a minții exteriorizată prin vorbe și fapte“. În viziunea lui, proști sînt cei care adorm la teatru, uită să se ducă la procese, pun lucruri în locuri sigure, dar nu le mai dau de urmă, mănîncă pînă la îmbuibare etc. În Antichitate, dar și în concepțiile medicale din Renaștere, prostia era echivalată cu retardul mental, după cum observa Michel Foucault în a sa Istorie a nebuniei în epoca clasică. Discursul medical și cel moral considera prostia (stultitia, stupiditas) o formă de manifestare a nebuniei. Prostia este un prim nivel al alienării, o formă mai ușoară de handicap mental, proștilor li se pot încredința anumite munci și responsabilități, sub precauția supravegherii.

Titlul original al lucrării a lui Erasmus din Rotterdam este Laus Stultitiae (1511). În limba latină și în vocabularul medical al Renașterii, stultitia însemna deopotrivă nebunie și prostie. Pentru a soluționa această ambiguitate, Șt. Bezdechi, primul traducător român al satirei, a intitulat-o Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei. Această identificare între prostie și nebunie este prezentă în scrierea lui Erasmus: „«Nimic nu este mai de plîns decît nebunia», susțin stoicii. Or, prostia nemărginită se apropie foarte de sminteală, ori mai degrabă se confundă cu ea“. El descrie peisajul social foarte divers al smintiților: de la pătimașii jocurilor de noroc și bețivani la dascălii de gramatică, filozofii („binecuvîntați nerozi“) și teologii. De fapt, această veche reprezentare a prostiei poate fi regăsită și în proverbele românești: „Ce mi-e prostul, ce mi-e nebunul“, „Prostia și nerozia  / Se-nrudesc cu nebunia“ (A. Pann).

Sprijinindu-se pe vechea tradiție hipocratică și galenică, medicina Renașterii punea semn de egalitate între prostie și melancolie. Melancolia este o altă față a prostiei, înțeleasă ca slăbiciune mentală ce implică lenea, lentoarea, letargia. Potrivit doctrinei umorilor, dezechilibrul elementelor apă-foc afectează structura psihică și intelectul uman. Excesul de umiditate al creierului duce la prostie, încetineală în gîndire, apatie. De la Erasmus aflăm că locuitorii Brabantului, cu cît îmbătrînesc, cu atît se prostesc, iar neghiobia ar fi o caracteristică a olandezilor, datorită climei umede în care își duc zilele. Această concepție se perpetuează pînă tîrziu în epoca Luminilor. Naturalistul Buffon susține că prostia este endemică în rîndul locuitorilor din zonele de cîmpie, unde „aerul este dens și apa mai puțin curată, țăranii sînt grosolani, greoi, rău făcuți la trup, proști“, în timp ce muntenii sînt „vioi, bine făcuți, spirituali“. Dintr-o discuție între Umberto Eco și Jean-Claude Carièrre aflăm că, inițial, bancurile cu proști de tipul „De cîți … e nevoie pentru a schimba un bec?“ îi aveau drept protagoniști pe locuitorii din Cuneo, oraș din Piemont, în nordul Italiei. (Ulterior au fost înlocuiți cu carabinierii, aveam și noi varianta cu milițieni, iar anecdota există și în SUA, pusă pe seama californienilor.) Pretutindeni există glume despre prostia locuitorilor altor provincii (căruța cu proști se răstoarnă mereu în altă parte, nu doar la Caracal) sau a altor grupuri etnice. Prostia este un stereotip asociat alterității: belgienii sînt proști pentru francezi, irlandezii pentru englezi, bulgarii pentru români.

Pe lîngă încărcătura semantică a cuvintelor care o desemnează, o eventuală istorie a prostiei trebuie să ia în considerare și imaginile artistice și literare. Stultitia a fost o temă alegorică pentru artiștii renascentiști, în strînsă legătură cu acea zonă ambiguă situată între nebunie și prostie. Bunăoară, Giotto, în fresca din Capella Scrovegni, Padova (1304), introduce Stultitia în scena celor șapte păcate: un bărbat purtînd o coroană de pene pe cap, cu brațele și picioarele butucănoase, cu pîntecele proeminent. Obezitatea este una din cele mai stabile reprezentări corporale ale prostiei. Antichitatea greco-romană a valorizat corpul suplu și atletic, iar creștinismul i-a stigmatizat pe corpolenți, vinovați de lăcomie, un păcat de moarte. Erasmus spune: „nerozii mei, toți rotofei și durdulii, strălucesc de sănătate și bunăstare, de parcă ar fi godaci“. Anatomia obezității recurge frecvent la zoomorfism, la asocierea cu animale considerate lacome și proaste (porcul, curcanul). Există referințe animaliere și în vocabularul prostiei, cum ar fi francezul bête (din latinescul bestia – „prost“) sau derivatul bêtise – „prostie“.

Mai ales în literatura fiziognomică abundă o întreagă simbolică animalieră a prostiei. În cel mai vechi tratat de acest fel, atribuit lui Aristotel, Physiognomonica, este invocat un semn corporal al prostiei: „nasul cu nările depărtate, ca al porcului“. Fiziognomonia, o veche preocupare, cu origini babiloniene, egiptene și greco-romane, pretinde că poate „citi“ caracterul omului în conformația sa corporală, îndeosebi în trăsăturile feței. Cicero relatează anecdota despre fiziognomistul Zopyrus, care susținea „că recunoaște apucăturile și firea oamenilor după forma trupului, după ochii, după chipul sau după fruntea lor“. Zopyrus se îndoia de capacitățile intelectuale ale lui Socrate și a dedus că „ este prost și greu de cap după faptul că nu avea scobită partea de deasupra claviculei, la Socrate acea parte fiind acoperită și plină“. Fiziognomonia, redescoperită în Occidentul secolului al XII-lea, va produce o imensă literatură, mai ales în perioada Renașterii, bucurîndu-se de popularitate pînă tîrziu, la jumătatea secolului al XIX-lea. Cel mai cunoscut fiziognomist modern este considerat elvețianul Lavater, cu a sa  Physiognomische Fragmente (1778). Iată, succint, care sînt mărcile exterioare, corporale ale prostiei, așa cum le-a inventariat Lavater. Nasul, în primul rînd, este un indicator al prostiei, datorită locului său central în morfologia feței și semnificației sale estetice (grecii și romanii aveau o adevărată obsesie pentru „nasul ideal“). Astfel, un nas rău proporționat indică prostia, fie el mic și scurt, fie gros, mare și lung. Urmează ochii: forma rotundă a acestora și situarea lor la depărtare unul față de altul, privirea lipsită de strălucire, de voiciune, ar denota, de asemenea, prostia. Apoi, fruntea îngustă, sprîncenele stufoase și dese, urechile rotunde și mici, buzele groase și rotunde, buza inferioară ieșită în afară, limba prea mare, gura căscată, mandibula proeminentă, venele groase de la gît, claviculele pline, umerii încovoiați, mîinile și picioarele groase, piele groasă și aspră. Părul blond trece și el drept un semn de prostie. Poate că la originea acestui stereotip este reaua reputație a culorii galbene, asociată cu infamia: la Roma, prostituatele erau obligate să poarte veșminte și peruci de culoare galbenă.

La finalul secolului al XVIII-lea, semnele prostiei sînt căutate și de adepții frenologiei, care stabileau o legătură între caracteristicile psihologice și forma craniului, protuberanțele (bosele) acestuia. Frenologii pretindeau că pot măsura, cu compasul, calitățile intelectuale ale unei persoane. Era calculat unghiul facial: un profil înclinat, asemănător cu al maimuței, cu mandibula proeminentă, semnifica lipsa inteligenței sau apartenența la o rasă inferioară. Nici Buffon nu poate scăpa de prejudecăți atunci cînd afirmă, în Istoria naturală, că populațiile africane au o inteligență scăzută, semnul sigur fiind „o privire nătîngă și sălbatică“.

Şi acum, în loc de concluzii, un vers din Baudelaire: „Prostia și greșeala, păcatul, lenevia / Trudesc al nostru suflet și trupul ostenesc“.

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi,  Humanitas, 2011.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.