Paradisul artificial revizitat

Despre cărţile pe care nu le-ai recitit se spune că ar fi precum prietenii cărora nu le întorci vizita. Noua ediţie a cărţii lui Andrei Oişteanu – Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2014), revăzută şi adăugită, după patru ani de la prima apariţie, mi-a prilejuit bucuria unei astfel de reîntîlniri.

Timp de mai bine de un sfert de secol de la apariţia primului său studiu (1988) referitor la utilizarea plantelor cu proprietăţi narcotice la vechi populaţii de pe teritoriul ţării noastre şi apoi la români, Andrei Oişteanu a adulmecat urmele substanţelor psihotrope, cu flerul unui adevărat detectiv experimentat al Brigăzii Antidrog. Părea că nimic nu a scăpat privirii exhaustive a cercetătorului, că toate filoanele au fost epuizate, însă autorul descoperă noi şi noi probe. Astfel, această ediţie păstrează structura anterioară, dar oferă o versiune substanţial adăugită, atît prin aducerea la zi, prin tratarea unor autori apăruţi după 2010 (cum ar fi cei din zona „narco-literaturii“), cît şi prin includerea unor informaţii omise anterior, fapt inerent oricărei munci de o asemenea amploare.

Titlul şi subtitlul cărţii constituie indicii semnificative despre mizele demersului întreprins de autor. Cultură, istorie, religie, literatură: iată tot atîtea dimensiuni în măsură să decupeze discursul dedicat utilizării substanţelor pe care noi, astăzi, le numim sub termenul generic de „droguri“. Ediţiile anterioare ale acestei cărţi au fost întîmpinate cu precădere de către critici şi istorici literari, entuziasmaţi de curajul abordării prezenţei acestor substanţe în viaţa şi în operele scriitorilor români (subiect tabu, ocultat şi trecut cu vederea înainte de 1989) sau încîntaţi de inedita interpretare, în cheie „narcotică“, a baladei „Riga Crypto şi lapona Enigel“ de Ion Barbu. Dacă mizele literare au fost bine receptate, cele istorice şi antropologice încă îşi aşteaptă comentatorii şi continuatorii.

În istoriografia românească, puţini sînt cercetătorii care au inspiraţia de a lua în considerare astfel de subiecte ce par marginale, dar care, odată ridicate la rangul de obiect de studiu, se dovedesc deosebit de fecunde. Consumul substanţelor psihotrope este un fenomen complex, el pune în scenă nenumărate domenii ale existenţei umane, ceea ce face din el un „fapt social total“, în sensul dat de etnologul francez Marcel Mauss. Din punct de vedere istoric şi antropologic, studiul conduitelor asociate substanţelor psihoactive reprezintă o cale privilegiată de acces către practici culturale şi sociale, ritualuri magico-religioase, imagini şi simboluri, discursuri medicale, juridice, morale şi politice, transfigurări literar-estetice, reprezentări ale Celuilalt, structuri economice etc. Toate aceste mize, nu numai cele literare, se regăsesc în cartea lui Andrei Oişteanu, căruia nu îi scapă niciodată din vedere dubla dimensiune – individuală şi colectivă – a utilizării narcoticelor, surprinse atît în realitatea lor concretă, cît şi ca fenomene simbolice.

Antropologii vorbesc despre universalitatea folosirii diverselor tipuri de droguri, iar arheologii au găsit dovezi ale folosirii lor încă din preistorie. Oamenii societăţilor arhaice au descoperit şi au învăţat să utilizeze preparate derivate din plante sau ciuperci cu proprietăţi halucinogene, psihedelice, capabile de a modifica rapid starea de conştiinţă, dispoziţia, percepţiile senzoriale. Consumul drogurilor era asociat experienţelor religioase şi magice, fiind o cale de comunicare cu lumea spiritelor, prin intermediul transei şi al trip-ului halucinogen. Ingestia sau inhalarea acestor substanţe nu făcea parte din practicile curente ale membrilor comunităţii, fiind strict rezervată persoanelor autorizate (şamani, vraci, sacerdoţi), ocaziilor sociale legate de festivităţi (riturile de iniţiere sau de trecere), scopurilor medicale, sedative sau roborante.

În prima parte a cărţii, Andrei Oişteanu aduce noi argumente în favoarea opiniilor lui Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu referitoare la folosirea în scopuri rituale a fumigaţilor de cînepă (cannabis), provocatoare de transe extatice, de către preoţii geto-daci. Aceste folosinţe au supravieţuit mai ales în medicina populară românească (al cărei arsenal terapeutic conţinea o mare varietate de plante psihotrope: mătrăguna, cînepa, măselariţa, pelinul etc.), dar şi în unele practici magico-religioase, cum ar fi utilizarea seminţelor de cînepă sau a sucului de mac în alimentele rituale destinate pomenirii morţilor. Autorul este de părere că, deşi medicina populară cunoştea efectele narcotice ale macului, preparatele pe bază de opiu (afion, teriacă) au pătruns la noi în timpul regimului fanariot, pe filieră turcească.

Spre deosebire de spaţiul otoman, unde opiul era consumat pe scară largă, ca un drog euforizant, de evaziune, în Ţările Române nu putem vorbi de un consum de masă. Deşi există atestări ale obiceiului de „a bea afion“ dizolvat în vin, utilizările opiaceelor s-au limitat la sfera medicală, ca soporifice şi analgezice. Preparatele erau prezente în trusele spiţerilor şi ale doctorilor din perioada fanariotă. Fiind produse de import, aveau preţuri destul de mari, ceea ce le făcea accesibile doar curţilor domneşti şi boiereşti sau tîrgoveţilor înstăriţi. Autorul aminteşte şi primul caz de moarte cauzată de o supradoză de teriacă, cea a domnului fanariot Grigore II Ghica (1752), substanţa fiindu-i administrată în scopuri medicale.

Dacă opiomania otomană n-a prins teren la noi, în schimb alte tabieturi orientale s-au instalat deplin în viaţa cotidiană a românilor: este vorba despre consumul de excitante precum cafeaua şi tutunul. Aflăm că Dimitrie Cantemir obişnuia să se trezească la 5 dimineaţa, iar primul lucru pe care îl făcea era să bea o cafea şi să fumeze o narghilea. Iată că acest cuplu indisociabil – cafeaua şi ţigara – deţine, de secole, un rol de starter matinal, desigur à jeun, spre disperarea medicilor. În cartea sa, autorul face incursiuni în istoria tutunului (a narghilelei, a ciubucului), a cafelei, a ceaiului (adus la noi de ofiţerii ruşi, la începutul secolului al XIX-lea), precum şi a consumului de alcool.

Această deplasare a atenţiei spre substanţele soft nu constituie o anexă a cercetării, ci este o parte integrantă a demersului urmărit. Încă din „Cuvîntul înainte“, autorul îşi defineşte precis termenii cu care operează, prin „narcotic“ înţelegînd orice substanţă care modifică starea psiho-mentală. Drogul nu desemnează doar o categorie ştiinţifică, farmacologică, el se referă mai mult la maniera în care o societate a decis să definească o substanţă psihoactivă. Există o mulţime de alte substanţe care ne fac plăcere şi care dau dependenţă, precum tutunul şi alcoolul, însă nu le includem în categoria „droguri“. Mai mult decît atît, Andrei Oişteanu lărgeşte aria de investigare, fiind preocupat şi de alte stări de alterare a conştiinţei: narcoza olfactivă, prezentă nu numai în imagini literare, ci şi în legende urbane (este memorabil exemplul extras dintr-o fragment autobiografic aparţinînd lui Gabriel Liiceanu, în care apare credinţa că se poate muri dacă dormi într-o cameră plină de crini), apoi utilizarea preparatelor afrodiziace (mătrăguna, cantarida), experienţe de hiperoxigenare (tehnici de respiraţie) sau de hipooxigenare (lipsa de oxigen poate provoca halucinaţii – în acest sens sînt prezentate experimentele de strangulare controlată ale doctorului Nicolae Minovici). Trebuie amintită aici şi preocuparea pentru surprinderea unor aspecte ale culturii materiale: obiecte şi ustensile pentru fumat (pipe, tabachere) sau pentru administrarea stupefiantelor, reconstituite cu ajutorul iconografiei, al textelor literare sau al cataloagelor unor expoziţii muzeale.

Istoria utilizării substanţelor psihotrope în spaţiul romînesc nu poate fi disociată de istoria europeană modernă a drogurilor. Primul mare val de opiu ajuns în Occidentul secolului al XVIII-lea poartă miresmele exotice ale Orientului, Imperiul Otoman fiind principalul furnizor al acestei substanţe. La începutul secolului următor, importurile masive din China ieftinesc preţurile. În Anglia victoriană, opiumul a fost la fel de banal ca aspirina, consumul devenind o practică socială, nu numai în scopuri medicale (analgezice şi somnifere), ci şi hedonist-recreative. Progresele chimiei duc la diversificarea substanţelor şi la intensificarea efectelor lor adictive: în 1804 este extrasă morfina din opiu, iar în 1853 apare seringa hipodermică. La mijlocul secolului al XIX-lea – arată Andrei Oişteanu –, ca urmare a occidentalizării elitei româneşti şi a abandonării modelului cultural turco-fanariot, moda consumului de narcotice începe să vină din Vest. Afionul este înlocuit de morfină. Din nou, fenomenul opiomaniei şi al morfinomaniei nu a atins proporţii de masă în spaţiul românesc (nimic surprinzător, dată fiind componenta majoritar rurală a populaţiei), consumul rămînînd în sfera medicală sau în cercurile scriitorilor şi artiştilor boemi, aflate în căutarea unor experienţe neobişnuite sau a stimulentelor creatoare. Nici în Occident şi nici la noi, discursul medical încă nu trăsese semnalul de alarmă în ceea ce priveşte pericolul toxicomaniei, graniţa dintre medicament şi drog era încă fluidă. Victimele morfinomaniei au fost în primul rînd pacienţii trataţi cu această substanţă analgezică, puternic adictivă.

Prezentarea paletei largi a experienţelor narcotice trăite de scriitorii români este o ocazie de a interoga minuţios practicile medicale şi farmaceutice ale epocii. Este cazul lui Eminescu (mare consumator de tutun şi de cafea), ale cărui căderi psihice au fost tratate de către doctorul Alexandru Şuţu, conform protocolului medical de atunci al bolilor nervoase, cu administrări intensive de substanţe psihotrope (morfină, cloral). Citînd articole de presă, autorul constată că în perioada interbelică a crescut numărul consumatorilor de narcotice, de noi substanţe de sinteză precum cocaina şi heroina. Diversele toxicomanii devin mai vizibile, mai expuse privirii sociale şi blamului. În 1925 este promulgată Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante, semn că statul începe să-şi constituie aparatul penal şi opresiv. Urmarea a fost profilarea aspectului criminal al lumii drogurilor: contrabandă, filiere interlope, corupţia medicilor şi a farmaciştilor. Clandestinizarea a modificat practicile şi gesturile consumului de stupefiante. De exemplu, poetul Ion Barbu, mare consumator de narcotice puternice, avea dificultăţi în a-şi procura substanţele, întrucît farmaciştii, cunoscîndu-i dependenţa, refuzau să i le vîndă. Poetul recurgea la intermediari, unul dintre ei fiind Şerban Cioculescu. Treptat, drogul a devenit şi la noi o categorie juridică şi poliţienească.

Dorindu-se cu precădere o istorie culturală şi literară a narcoticelor în spaţiul românesc, lucrarea de faţă lasă deliberat nenumărate uşi deschise, tot atîtea invitaţii pentru aprofundări ulterioare. Noi direcţii de cercetare, deosebit de promiţătoare, îşi aşteaptă curioşii, mai ales că subiectul drogurilor şi al toxicomaniei este unul de mare actualitate. Ar trebui investigată dimensiunea socială şi juridică a fenomenului narcoticelor în istoria noastră contemporană. Cu siguranţă, documentele din arhivele judiciare şi poliţieneşti ar avea multe de spus unor cercetători înarmaţi cu perspectiva antropologiei culturale şi a sociologiei istorice. N-ar trebui neglijată nici perioada comunistă, de prohibiţie totală a substanţelor narcotice şi chiar de penurie a excitantelor precum cafeaua şi alcoolul, mai ales în ultimii ani ai regimului. Drogurile au continuat să fie prezente, populînd reprezentările propagandistice, în presă şi emisiuni de tipul Din lumea capitalului, asociate cu decăderea şi putrefacţia societăţii capitaliste. Imaginarul propagandistic al drogurilor s-a reactivat şi în primii ani după ’89, cînd opinia publică era intoxicată cu informaţii despre „drogaţii“ din Piaţa Universităţii şi indignări stîrnite de „drogurile“ descoperite în sediile partidelor istorice, cu ocazia mineriadei din iunie 1990.

Provocîndu-ne să pătrundem într-un univers care deopotrivă intrigă, nelinişteşte, înspăimîntă şi fascinează, cartea lui Andrei Oişteanu este o întreprindere deocamdată unică în spaţiul istoriografiei româneşti. Aşteptăm cu interes viitoarea sa carte, anunţată deja, cea despre drogul cel mai puternic: sexualitatea. 

Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.