Cuvîntul nostalgie are o origine savantă, este creația medicului alsacian Johannes Hofer. În anul 1688, în teza sa de la Universitatea din Basel – Disertatio medica de nostalgia –, el inventează acest nou termen medical, combinînd două cuvinte din greaca veche: nostos (întoarcere) și algos (durere, suferință, tristețe). Nostalgia era numele dat unei temute boli cauzate de dorul de casă, suferința fiind produsă de o intensă dorință de întoarcere în ținutul natal. De fapt, termenul savant vine să înlocuiască vechi denumiri populare precum „mal du pays“, „malatia del pays“, „homesickness“, „das Heimweh“.

Teza lui Hofer a plecat de la simptomele observate în rîndul mercenarilor elevețieni care își părăseau locurile de baștină din Alpi pentru a lupta în armatele din Franța sau Italia. Aceștia sufereau de dorul de casă, prezentînd un tablou clinic devastator: tristețe extremă, anxietate, insomnie, halucinații, palpitații, anorexie, greață, febră, slăbiciune musculară. Nostalgia era o boală potențial fatală, putînd fi oarecum ameliorată cu lipitori sau opium, însă vindecată numai prin întoarcerea acasă. Discursul medical al vremii a acceptat aceste reprezentări ale nostalgiei, ca boală psihosomatică și ca stare patologică. Curînd, medicii militari din diverse țări s-au confruntat cu adevărate epidemii de nostalgie în rîndul soldaților. S-au îmbolnăvit de nostalgie soldații francezi din timpul campaniilor napoleoniene precum și soldații unioniști din timpul Războiului Civil american. Armata americană a păstrat nostalgia în clasamentul oficial al bolilor pînă în timpul Primului Război Mondial, înregistrînd cazuri în rîndul trupelor care luptau în Franța. Pe la 1800, medicii militari austrieci constataseră incidența acestei afecțiuni la soldații români transilvăneni recrutați cu forța în armata habsburgică și trimiși în zonele îndepărtate ale Imperiului, boală pe care au numit-o nostalgia vallachorum.

Treptat, între secolele XVIII-XX dispar conotațiile medicale ale nostalgiei. Suferința cauzată de dorul de casă nu mai face obiectul unui diagnostic clinic. Nostalgia dobîndește semnificațiile actuale, în care distanța dureroasă se păstrează, dar dizlocarea spațială este înlocuită cu una temporală. Nostalgia nu mai este privită ca o boală, ci doar ca o emoție complexă, provocată de amintiri din etapele trecute ale vieții, mai ales din copilărie și adolescență: locuri, obiecte, obiceuri, gusturi de altădată, retrăite imaginar, idealizate și aureolate de imposibilitatea de a le mai regăsi.

În cartea Antropologia din perspectivă pragmatică (1798), Kant formulează prima definiție modernă a nostalgiei. El consideră că distanța temporală este la originea nostalgiei, mai mult decît distanța spațială. Nostalgicul nu caută locul copilăriei, ci copilăria însăși, adică un timp irecuperabil, un trecut ireversibil. Așadar, nostalgia modernă este incurabilă, deoarece nu sînt posibile călătoriile în timp!

Nostalgia înțeleasă ca formă de întoarcere în trecut este indisociabilă de mutațiile petrecute în reprezentările timpului. Medicii din secolul al XVIII-lea observau că nostalgia (ca dor de casă) afecta mai ales indivizii proveniți din comunitățile rurale (din Scoția, Bretania, Westfalia). Acești oameni trăiau în timpul ciclic, cel al ritmurilor agro-pastorale, diferit de timpul linear al calendarului și al orologiului. Imediat ce au fost rupți din această sferă și aruncați în lumea largă, ca muncitori sau soldați, ei au trebuit să trăiască într-un model de timp diferit. Istoricul Jacques Le Goff arăta că în medille urbane din Occident, începînd cu secolul al XIV-lea, are loc o trecere lentă la noi modele temporale, în care timpul nu mai este reversibil, așa cum era perceput în comunitățile arhaice. Timpul ceasului este un timp ireversibil și secularizat, nu mai are încărcătura mitică a „eternei reîntoarceri“.

Eliminarea nostalgiei ca patologie medicală (suferință a cărei etiologie este distanța spațială a individului față de pămîntul natal) s-a datorat și marilor transformări prin care a trecut lumea occidentală. În Evul Mediu, călătoriile fuseseră considerate evenimente negative și excepționale. Deplasarea în spațiu era văzută ca o dezrădăcinare, rupere de locul natal (de exemplu, cuvîntul englezesc travel provine din fracezul travail adică muncă, suferință, chin). Ulterior, în cadrul procesului de centralizare a statelor, drumurile devin mai sigure, sînt organizate serviciile poștale și transporturile regulate (poștalioanele), iar mai apoi apar telegraful și căile ferate. Toate acestea au făcut posibilă menținerea legăturilor cu familia aflată departe și au facilitat întoarcerea periodică la locul de origine.

Vladimir Jankélévitch descrie nostalgia modernă ca pe o formă de „reacție împotriva ireversibilului“, ca reacție la progres și la marile transformări istorice. Revoluța industrială și urbanizarea masivă au dus la profunde mutații sociale, la dispariția unor moduri de viață tradiționale. Tranziția spre modernitate a fost însoțită pretutindeni de regrete și lamentații față de dispariția ordinii sociale de altădată, generînd reacții negative față de progresul tehnologic și blamarea noilor moravuri și comportamente.

Această formă a nostalgiei este întîlnită și în Antichitate. Cel mai elocvent exemplu este oferit de Hesiod (secolul VIII î.Hr.), care, în Munci și zile, descrie mitul vîrstelor succesive ale omenirii (de aur, argint, bronz, fier), văzute ca etape ale declinului. Vîrsta de Aur, pierdută iremediabil, era una a abundenței și a armoniei: „Netulburați de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoșteau suferința, ori truda și nici bătrînețea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mîini și picioare / Se veseleau în petreceri, feriți de orice amaruri“. Vîrsta de fier ar fi adus numai necazuri, nedreptăți, suferință și lipsă de respect față de bătrîni.

Astăzi, majoritatea psihologilor consideră nostalgia o emoție complexă, dulce-amăruie, o stare mai degrabă pozitivă, o experiență regeneratoare, care le oferă indivizilor posibilitatea de a face față schimbărilor și discontinuităților. Din boală, nostalgia devine remediu.

Alvin Toffler, în Șocul viitorului (1970), remarca pentru prima dată un „colosal val de nostalgie“ care străbate spațiul occidental în anii ’70: „Mobila antică, afişele dintr-o epocă apusă, jocurile bazate pe rememorarea unor frivolităţi trecute, reînvierea stilului Art Nouveau, moda hainelor romantice, redescoperirea unor idoli prăfuiţi de odinioară ca Humphrey Bogart sau W.C. Fields, toate acestea oglindesc o propensiune psihică spre un trecut mai simplu şi mai puţin agitat. Mecanisme puternice pentru satisfacerea capriciilor intră în acţiune exploa-tînd această foame. Business-ul nostalgiei devine o industrie înfloritoare“. Această epidemie de nostalgie idealizează moduri de viață, obiecte și practici de altădată, creează „enclave ale trecutului“, zone de siguranță în care oamenii se refugiază din cînd în cînd pentru a scăpa de angoasele prezentului și ale viitorului.

În zilele noastre, expunerea la tendințele uniformizatoare ale globalizării generează reflexe identitare îmbibate de o mare doză de nostalgie față de trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Mă rezum doar la cîteva exemple de la noi: nostalgia vechiului sat românesc, nostalgia perioadei interbelice sau a vechiului București, nostalgia gusturilor alimentare de altădată (mesajele publicitare ne propun să regăsim gusturile din copilărie, rețetele „de odinioară“ ale bunicii), nostalgia vechilor tehnologii („tehnostalgia“: trenurile cu aburi, mult solicitatele „Mocănițe“). În același timp, consumerismul a impus nostalgia ca brand, a reciclat tînjirea nostalgică în produse. Astăzi, nostalgia este o experiență care poate fi cumpărată. Dar care este natura acestei experiențe? Să fie oare retrăirea trecutului un simulacru al nemuririi, o formă amăgitoare de consolare? Reînvierea trecutului prin evocarea nostalgică s-ar vrea, poate, o ilustrare a vorbelor lui Horațiu: Non omnis moriar.

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.