Fiindcă nu vor elvețienii…

Într-un univers originar – în paradis, pe insula cvasi-nedescoperită a Santinelei de Nord sau în adîncul neexplorat al unei păduri tropicale – nu putem vorbi de sărăcie, chiar dacă singurele avuții ale locuitorilor acestuia sînt straiele sumare și hrana de zi cu zi. În astfel de lumi, teme precum siguranța zilei de mîine, vecinul bogat, fantezia îmbogățirii sau spectrul sărăcirii nu au greutate. Poate că, aici, „sărăcia” nici nu are un nume; ea reprezintă normalitatea, firescul, eternizarea unui „punct zero”, a unei stări originare. Cînd însă, în astfel de paradisuri, se insinuează „civilizația” – turistul, exploratorul, colonizatorul sau negustorul – și aborigenii încep să poarte tricouri de firmă, să bea Cola din pet-uri și să afișeze gadget-uri, abia atunci prinde contur portretul sărăciei. Crîmpeiele civilizației accentuează impresia sărăciei – prezența lor îi proiectează pe indigeni în marginalitatea lumii centrale și relativ înstărite din care fac parte unii dintre noi.

Există un reflex cultural al valorizării sărăciei, o abordare „înaltă”, metafizică sau pioasă a acestui neajuns, din care fac parte apologia renunțării, toposul bogăției trecătoare, portretul bogatului nefericit, al săracul împlinit etc. Cum ar veni, are și sărăcia avantajele ei: „Ce dulce-i al nenorocirii rod!”. Poate că aici se înscrie și distincția pe care Noica o făcea între „Germania untului” și „Germania culturii”, spunînd că, paradoxal, Germania culturii se putea găsi mai lesne aici, în penuria românească a anilor de dinainte de 1989. Dar untul e perfid. Rîvnit cu poftă, el e mai puternic decît pe ușa frigiderului. Înfometatul se află în mai mare măsură sub imperativul untului decît beneficiarul destins al bunăstării. Cineva povestea că, în pușcăriile comuniste, primii care cedau erau pofticioșii și gurmanzii: cînd începeau să delireze „alimentar”, să evoce bucate, „să viseze unt” era un semn că sfîrșitul le e aproape… Pentru unt ucizi și mori.

Există, firește, vaste și sofisticate teorii economice despre sărăcie și modul în care aceasta poate fi combătută – fiecare cu excepțiile și contraexemplele ei: teoria geografică (clima și solul neprielnice ca sursă de sărăcie), teoria culturală (etica protestantă a muncii, nordic-anglo-saxonă vs culturile risipei și ale traiului de pe o zi pe alta, din sud), teoria ignoranței (sărăcia se datorează unui eșec de management, incompetenței conducerii și economiștilor) – pentru a numi doar cîteva dintre ele. O anumită, ingrată evidență – anglo-saxonii o duc întotdeauna bine, în vreme ce Africa Centrală o duce, orice ar face, rău – a ispitit chiar și minți luminate „să tragă concluzii”. Montesquieu susținea că oamenii din zonele tropicale sînt predispuși la lene și sînt lipsiți de sete de cunoaștere; nu le place munca asiduă, nu sînt inovatori și, ca atare, sînt săraci. În plus, lenea i-ar predispune pe locuitorii acestor regiuni să fie conduși de despoți, astfel încît o zonă tropicală nu e doar săracă, dar înclină spre dictatură, asimilabilă, la rîndul ei, cu eșecul economic.

Sărăcia e unul dintre marile motive de interogație naiv-sublim-legitimă, din categoria: „De ce există răul, nedreptatea și alte neajunsuri pe lume?”. Sărăcia e, în fond, o temă de teodicee economică. De ce nu oferă „pronia” un venit de bază necondiționat (sumă de bani stabilită prin lege, aceeași pentru toată lumea, pe care fiecare cetățean o primește fără a presta un contraserviciu)? – ar putea întreba candidul înger din povestea lui Martin Buber (Der Engel und die Weltherrschaft). Cu posibilul răspuns: fiindcă nu vor elvețienii (după cum se știe, în 2013, elvețienii au votat împotriva acestei măsuri sociale) – iar pe centrafricani nu-i întreabă nimeni.