Confesiuni și meșteșuguri
O localitate cu un singur pol confesional e, cel mai probabil, un tîrg de provincie mai mult sau mai puțin adormit. Un oraș cu doi poli religioși, cu două tabere majore, riscă tensiuni și polarizări periculoase: în prezența unei singure alternative, unul dintre poli e permanent ispitit să se impună, își face iluzia că poate prevala. Abia „multipolaritatea“ asigură o bună disipare, o destindere, o mișcare multidirecțională mai puțin ordonată și previzibilă, dar care favorizează o anumită dinamică urbană. Unui oraș mare, unei capitale, îi șade bine multiconfesionalitatea. Iar Bucureștiul nu face excepție. Începînd din secolul al XVI-lea, la puțină vreme după ce orașul devine reședință domnească, Bucureștiul atrage tot mai multe etnii și confesiuni noi.
Comerțul a fost un însoțitor și un indicator al multiconfesionalității bucureștene. Primii membri ai comunității romano-catolice – „nemții“ (fie ei austrieci sau germani) – au sosit la București ca urmare a bunelor relații diplomatice și comerciale dintre curtea domnitorilor valahi și casa imperială austriacă. În secolul al XVI-lea, primii evrei bucureșteni erau cu precădere meșteșugari: tinichigii, sticlari, tăbăcari și argintari. La fel și breslașii armeni – astaragii, plăpumari, croitori, brutari, căigii, ibrișimgii, bogasieri, cafegii, băcani, zarafi și giuvaiergii.
Prosperitatea și negustoria fac casă bună cu viața religioasă. O comunitate liberă, funcțională, bine instalată are nevoie de lăcașe de cult. De altfel, multiconfesionalitatea (și multietnicitatea) Bucureștilor intră în declin după 1948, odată cu dispariția proprietății private, a comerțului liber și a prăvăliilor meșteșugărești. Faptul că perioada comunistă, ostilă religiei, a dus la o creștere a majorității creștin-ortodoxe – de la 76%, în anii 1930, la 85% astăzi – e astfel o consecință a „autohtonizării“ de după 1948 a României și, implicit, a Bucureștiului.
Prin afluxul de romano-catolici și de greco-catolici din noile provincii, Marea Unire a propulsat comunitatea catolică bucureșteană de pe locul trei pe locul doi – ocupat odinioară, în București și în provinciile românești de dinainte de 1918, de comunitatea mozaică. Epurările anilor ’40 și exodul spre Israel din ani ’50‑’60 au trimis mozaicii bucureșteni pe un îndepărtat loc 11.
Am prezentat articolele din Dosar în ordinea relativă a „intrării în scenă“ a confesiunilor (în scena mică a istoriei orașului, nu în scena lumii): ortodocși, armeni, romano-catolici, evrei, greco-catolici, neoprotestanți-anglicani, musulmani și budiști. Spun „relativ“, fiindcă e dificil de stabilit care este momentul istoric cel mai relevant: data atestării unei comunități în București sau data înălțării primei ei biserici?
Nu în ultimul rînd, le cerem iertare comunităților, confesiunilor și bisericilor care – din rațiuni pur logistice, de timp și de spațiu redacțional – nu sînt prezente în Dosar, dar care contribuie nu mai puțin la bogăția confesională a orașului: reformații luterani (cu două biserici în București), reformații calviniști (două biserici), penticostalii (cinci biserici), baptiștii (șaptesprezece biserici), adventiștii de ziua a șaptea (douăsprezece biserici) și multe altele.
Ilustrație de Ion BARBU
