Crai nou vs lună plină
Luna și soarele, principalele lumini cerești, sînt percepute îndeobște în tandem și într-o anumită ierarhie; în mituri și în legende, zeitățile selenare și cele solare sînt adesea părinți-copii, frați, iubiți sau ambele deodată (Selene și Helios, Isis și Osiris…). Tradițional, soarele reprezintă principiul masculin, generator, luminariul cel dintîi, iar luna e feminitatea receptivă care „se învîrte” după Soare. Tandemul soare-lună se regăsește în polaritatea zi-noapte, spirit-natură, voință activă – receptivitate pasivă, foc-apă, cald-rece, uscat-umed ș.a.m.d.
Dar tradițiile diferă. Dacă în culturile greacă și latină soarele e masculin și luna feminină, la babilonieni, perși, hinduși, la germanici, dar și în unele limbi slave, situația e inversă. În mitologia nordică, bunăoară, carul solar e mînat de zeița Sol, iar Mani, fratele ei, conduce carul selenar. Unii autori sînt de părere că soarele „german” e feminin fiindcă e astrul care dăruiește, „maternal”, viață, căldură, lumină și e responsabil, într-o versiune „uscată” a fertilității lunare, de agricultură și de recolte – în vreme ce luna vădește o nestatornicie asociabilă masculinității: e arbitrară, se lasă văzută cînd vrea ea, vine și o ia din loc ca un vaporean. S-ar putea crede că luna tinde să fie masculină cînd e „la ea acasă”, la miazănoapte (nord), unde soarele e împuținat și „în exil” – și feminină la miazăzi (sud), unde, aflat în domiciliu, soarele strălucește în forță.
În cosmogonia egipteană, noaptea e mai importantă ca ziua, fiindcă ziua s-a ivit din noapte și nu altfel. La sumero-babilonieni, soarele (Șamaș) e servitorul și fiul zeului lunar Sin. În Orient, caravanele nocturne se orientau după lună, un indicator temporal (calendarul lunar) mai sigur, mai la îndemînă și mai lesne de observat decît soarele pîrjolitor. Urmașii lui Abraham (mahomedanii și evreii), originari din Ur-ul babilonian, au păstrat calendarul lunar. La celălalt capăt al lumii, călugărul augustinian Antonio de la Calancha povestește că vechea populație Chimú din Peru considera luna mai puternică decît soarele, fiindcă soarele nu luminează noaptea, în vreme ce luna e vizibilă ziua și noaptea deopotrivă.
Scrutînd soarele, Galilei a orbit, în cele din urmă. J.-K. Huysmans spunea că detestă soarele – și nu erau cuvintele unui literat decadent, dornic să bruscheze părerea îndeobște acceptată, ci lamentația unui bolnav de zona zoster oftalmică, remarcă André Barbault. De aici derivă un avantaj „optic-cultural” al lunii: spre deosebire de soare, ea poate fi privită după bunul plac, cît e noaptea de lungă. Cunoașterea „intimă”, chiar dacă nu exactă în sens științific, a lunii o precedă cu mult pe aceea a soarelui. „Contemplabilitatea” ei i-a îngăduit lumii să deslușească în contururile suprafeței sale cele mai năstrușnice personaje și simboluri: „un om cu un felinar și cu o tufă în spate” (Shakespeare), un vînător însoțit de un cîine, o broască, o țestoasă, un iepure pisînd orez (chinezii), chipul unei tinere fete (elenii), chipul Fecioarei Maria (creștinii) ș.a.m.d. Un navigator spaniol din secolul la XVIII-lea susținea că vede pe lună un puț care o traversa dintr-o parte în alta, și chiar savanții s-au întrebat la un moment dat dacă luna nu e străbătută de un tunel, de la un cap la altul. Nici un obiect (atît de îndepărtat) nu a fost privit cu atîta intensitate ca luna și nu a suscitat într-o asemenea măsură imaginația observatorilor săi. „Luna e plasticitatea însăși”, spunea Guy Fradin, un astrolog francez din secolul trecut.
Luna nu e singură. Ea are o mulțime de neamuri, chiar dacă mai puțin vizibile și prestigioase. În sistemul nostru solar s-au numărat pînă în anul 2008 nu mai puțin de 166 de luni (H.-U. Keller, H.-H. Voigt), iar numărul lunilor descoperite e în creștere. Cea mai mică lună, Dia, are un diametru de doi kilometri, iar cea mai mare, Ganymed, de 5.265 de kilometri – ambii sateliți aparținînd lui Jupiter.
Pentru ca întrebarea legată de genul lunii să fie și mai dificilă, în unele mituri luna își schimbă sexul pe măsură ce trece prin fazele sale. Limba română ilustrează foarte bine această versatilitate: astrul e „lună (plină)”, dar și „crai nou”. Pe scurt, e luna fată sau băiat? Cine-i mai „tare”, soarele sau luna? Nu-i clar. Dar luna e, fără îndoială, un astru dilematic. (Matei Pleșu)
