O parte din mine
Începutul e o parte din mine, dar eu nu mă regăsesc în el. La început, eu nu existam, dar multitudinea începuturilor – Facerea, particulele elementare, genitorii mei – sînt, pe misterioase căi, prezente în mine. Începuturile sînt materia primă a „datului” și a destinului.
Din anatomia începutului fac parte o componentă centripetă, aglutinantă, care presupune o aglomerare de factori sau o acumulare de masă critică, și o funcție centrifugă, explozivă, de propagare și diseminare. Există începuturi declanșate de o polaritate generatoare: femeie-bărbat, întuneric-lumină, foc-apă ș.a., și începuturi solitare, care au în spate un unic protagonist: Autorul.
Un început „exemplar”, originar e ex nihilo, se produce din nimic și e, astfel, de natură magică, miraculoasă. Iar celelalte începuturi reproduc întrucîtva acest mister: prima frază a unei cărți, bunăoară, se așterne pe o pagină goală și apare relativ „din nimic”, dacă facem abstracție de intenția și de mintea autorului. Tradus matematic, ca trecere de la nimic la ceva, începutul e trecerea de la 0 la 1. Iar zero, începutul, rămîne o parte din cele mai mari și mai complexe numere: ce-ar fi milioanele, trilioanele și sextilioanele fără multele zerouri? Ca limită fină între nimic și ceva, ca linie imaginară între neant și ființă, începutul în sine e cvasi-imperceptibil, aproape că nu există.
Tandemul început-sfîrșit, analog perechii trecut-viitor, intersectează tema spațiu-timpului. Începutul răspunde la întrebările „cînd?” sau „unde?”, dar și la întrebările „cum?”, „de ce?”, jucînd altfel și rolul de cauză, de principiu a ceva. Cele patru cauze aristotelice pot fi înțelese ca tot atîtea începuturi. Piatra e „cauza materială” a unei statui, dar și „începutul” ei.
Începutul și sfîrșitul sînt demarcații care survin în întinderea infinită a continuumului spațio-temporal, sînt decupaje care creează, într-o structură altminteri amorfă, un rost, un context, o poveste cu început și sfîrșit.
Ca materie brută, „netocmită și goală”, începutul deschide către o infinitate de posibilități. „Bunătatea” începutului constă în spațiul de creștere pe care cu discreție și generozitate îl prilejuiește și îl prefigurează. Un început reușit presupune o artă a dozajului. Un alergător bun știe că rezerva de putere nu se irosește la start, ci se păstrează pentru „ultima sută”. O masă reușită nu te ghiftuiește cu antreuri, ci îți îngăduie să te bucuri de desert.
Începutul și sfîrșitul se întrepătrund, precum șarpele Uroboros care își înghite coada. Chipul unui făt (dezvăluit de o imagine ecografică) e spectral, hidos, din altă lume, și seamănă tulburător de mult cu o hîrcă. Facerea și desfacerea, compunerea și descompunerea, clocotul începutului și fermentația descompunerii sînt descumpănitor de apropiate.
Într-un singur ceas pulsează 3.600 de începuturi și sfîrșituri de secundă. Pe măsură ce privim mai adînc în miezul lucrurilor, ciclurile început-sfîrșit se întețesc, devin mai scurte și mai iuți, pînă ce par să se suprapună, oferind paradoxal o imagine cvasistatică a timpului.
Lucrurile mari și de necuprins (universul, divinitatea) tind să fie „fără de început și fără de sfîrșit”. Lucrurile mai mărunte, dar nu neapărat neînsemnate – viața, operele și lucrările omenești – au îndeobște începuturi și finaluri clar delimitate în timp și spațiu. (Chiar dacă unele șantiere „fără de sfîrșit” concurează prin fluiditatea termenelor însuși Universul, părînd să poarte asupră-le blestemul primului mare șantier de după potop, Turnul Babel.) Dacă „fără de început și fără de sfîrșit” e atributul celor sfinte, un început fără sfîrșit nu sună bine – trimite la ratare, la lucrul ne-isprăvit, la ne-desăvîrșire. „Ce rost are o operă fără un bun sfîrșit?”, se întreabă retoric unii filozofi, în încercarea de a găsi un sens „secularizat” morții. Există și aici numeroase, ilustre excepții: Sfîntul Ieronim, Adorația magilor sau Bătălia de la Anghiari ale lui Leonardo da Vinci, Fuga nr. 19 a lui Bach (Arta fugii), Simfonia nr. 9 a lui Bruckner, a zecea a lui Gustav Mahler, ultimul recviem al lui Mozart, catedrala Sagrada Familia – sînt doar cîteva dintre capodoperele neterminate ale lumii.
Ceva care are doar sfîrșit, care se termină fără să înceapă, e mai greu de imaginat. Aici s-ar putea înscrie un eveniment fulgerător, care se consumă înainte să fi început cu adevărat, asemenea unei explozii. Sau o situație în care amploarea și radicalitatea finalului obnubilează zorii începuturilor – apocalipsa. Există totuși o noblețe a lipsei de început, un prestigiu al „noului”, al virginității și neprihănirii. Ascetul, monahul trăiește „neînceput” – și în pofida începutului (ca păcat originar) – în orizontul unei desăvîrșiri sau „finalități” transcendente. Practicarea însăși a virtuții e cultivarea lipsei de început, e un exercițiu de desăvîrșire care anulează „începutul” păcatului originar.
Într-o succesiune firească, începutul precedă sfîrșitul: începutul e cel dintîi, iar sfîrșitul e cel din urmă. Dacă însă cei dintîi vor fi cei de pe urmă, nu-mi rămîne decît să închei așa cum am început. Începutul e o parte din mine, dar eu nu mă regăsesc în el.
