Viața la țară, ca „afară“
„Orășeni mutați la sat. Au dat chioșcul de la colțul blocului pe ograda plină cu animale“, „Povestea tinerilor care au renunțat la oraș pentru viața la țară“, „Cum au ajuns doi bucureșteni să-și rescrie viața într-un vîrf de munte“, „A dat slujba de la oraș pe viața izolată de la munte“, „Au renunțat la tot ce aveau și s-au retras la țară“… iată cîteva dintre titlurile întîlnite tot mai des în presa locală.
Fantezia de a lăsa totul în urmă și a începe o viață nouă, departe de zarva metropolei, e tot mai intensă; aura vieții la țară strălucește mai mult ca oricînd. Și nu e vorba de „dacea“, de casa burgheză de vacanță de la Breaza, Domnești sau Corbeanca – efect colateral al bunăstării – sau de scurtele pauze cîmpenești care fac, în fond, viața la oraș mai prizabilă. Vorbim de decizia de a rupe definitiv cu orașul. Cu un oraș care irită, frustrează și dezamăgește, un oraș-șantier, sufocat de praf și de poluare, reședință a guvernelor incompetente, arenă de gesticulație politică, centru al corupției, indolenței și samavolniciei edililor – dar și ale concetățenilor, orașul cu mai multe mașini decît oameni, orașul „darwinist“, agreabil pentru petrecăreți și lupi tineri, dar neiertător cu cei slabi și fragili.
O primă tentativă de evadare din București a fost migrarea spre zona Pipera. Începînd cu anii 1990, o grămadă de bucureșteni „cu posibilități“ s-au mutat în Pipera, în ansambluri rezidențiale care amintesc de resort-urile turistice îngrădite din țările în curs de dezvoltare, cu arhitectură dezolantă, lux de mucava, străzi desfundate, utilități pe sponci și bodyguarzi la fiecare poartă. Fiind tangentă la oraș, Pipera a devenit, practic, un cartier al Bucureștiului. Exodul spre Pipera, ca fugă de oraș „cu oraș cu tot“, a fost o evadare ratată.
Dacă bucureștenii, asfixiați de emanațiile Capitalei, au aspirația centrifugală a evadării din oraș, cei din provincie, vrăjiți de forța centripetă a metropolei, dovedesc că, în exces, și aerul curat poate sufoca.
În mijlocul junglei urbane poți fi la fel de strivit de singurătate, la fel de izolat ca în pustie. Și, în ambele situații, te poți îmbolnăvi de aceeași maladie monahală: acedia. Căci există o componentă acedică a fugii de oraș. Convingerea că toate problemele se datorează locului, că Bucureștiul e damnat, că nu se mai poate face nimic și că ai toate motivele să-ți iei lumea în cap.
O altă variantă a fugii de oraș e fuga spre alt centru. Emigrarea. Dai Bucureștiul pe Paris, pe Londra, pe Roma, pe Viena… Reușitele emigrării, de la căpșunari la medici și IT-iști, par banale, sînt discrete și insonore (cu excepțiile răsunătoare, dar irelevante pentru muritorii de rînd, ale unor Cioran, Ionesco, Eliade). Eșecurile, în schimb, romanțate, devin legendă și folclor. Și sînt însoțite de o gamă vastă de revelații candide, de concluzii pripite, de consolări și de poncifuri. Iată cîteva exemple clasice: „(nici) în Occident nu umblă cîinii cu covrigi în coadă“; „prosperitatea (materială) e în Vest, dar inima, spiritul se află acasă“; „Occidentul e civilizat, dar, în fond, plicticos“; „Dumnezeu iubește România“ (de observat filonul „rusesc“); „zîmbetul american e ipocrit, politețea occidentală e mercantilă“ – cu aerul că la celălalt pol s-ar afla onestitatea încruntăturii băștinașe, tandra bădărănie autohtonă, răsteala afectuoasă a românului și alte, nebănuite, virtuți strămoșești.
Înțelepciunea populară care emană de aici pare să spună că-i mai bine să fii sărman (și, ca atare, nefericit) acasă decît nefericit în țări străine. Cu concluzia, nu lipsită de un șarm absurd, că fericirea e nefericirea de acasă.
Folclorul redă foarte bine spectrul „trăirilor“ față de străinătate – de la versurile: „Am umblat prin țări străine / Unde credeam că e mai bine, / Dar peste tot, vreau să știți, / Sînt români nefericiți. / Au plecat din a lor țară / Stresați de partea financiară / N-au știut că străinătatea / E mai amară ca moartea“ (Carmen Șerban) – la butada lui George Astaloș: „Fie pîinea cît de rea, tot mai bine-i la Paris“.
Cum să ieși din această dilemă, cum să depășești dualitățile centru-margine, acasă-străinătate, capitală-provincie? O variantă ar fi aducerea „străinătății“ acasă. Mărturie stau numeroasele „sate“ străine din București: satul francez, satul american, olandez, englez, german etc. – națiunile lumii in nuce, transformate în sateliți ai Bucureștiului. Aceste așezări artificiale sintetizează perfect aspirația schizoidă a unei populații derutate – pe care antreprenorii au intuit-o foarte bine. Vrei departe de oraș (la țară), dar vrei și în Occident – rămînînd, totuși, acasă? Voilà, în plin București, „satul francez“. Trăiești la „sat“, dar ca „afară“, fără să pleci din țară. Caz închis.
Foto: wikimedia commons
