Viața la țară, ca „afară“

Publicat în Dilema Veche nr. 836 din 27 februarie - 4 martie 2020
Viața la țară, ca „afară“ jpeg

„Orășeni mutați la sat. Au dat chioșcul de la colțul blocului pe ograda plină cu animale“, „Povestea tinerilor care au renunțat la oraș pentru viața la țară“, „Cum au ajuns doi bucureșteni să-și rescrie viața într-un vîrf de munte“, „A dat slujba de la oraș pe viața izolată de la munte“, „Au renunțat la tot ce aveau și s-au retras la țară“… iată cîteva dintre titlurile întîlnite tot mai des în presa locală.

Fantezia de a lăsa totul în urmă și a începe o viață nouă, departe de zarva metropolei, e tot mai intensă; aura vieții la țară strălucește mai mult ca oricînd. Și nu e vorba de „dacea“, de casa burgheză de vacanță de la Breaza, Domnești sau Corbeanca – efect colateral al bunăstării – sau de scurtele pauze cîmpenești care fac, în fond, viața la oraș mai prizabilă. Vorbim de decizia de a rupe definitiv cu orașul. Cu un oraș care irită, frustrează și dezamăgește, un oraș-șantier, sufocat de praf și de poluare, reședință a guvernelor incompetente, arenă de gesticulație politică, centru al corupției, indolenței și samavolniciei edililor – dar și ale concetățenilor, orașul cu mai multe mașini decît oameni, orașul „darwinist“, agreabil pentru petrecăreți și lupi tineri, dar neiertător cu cei slabi și fragili.

O primă tentativă de evadare din București a fost migrarea spre zona Pipera. Începînd cu anii 1990, o grămadă de bucureșteni „cu posibilități“ s-au mutat în Pipera, în ansambluri rezidențiale care amintesc de resort-urile turistice îngrădite din țările în curs de dezvoltare, cu arhitectură dezolantă, lux de mucava, străzi desfundate, utilități pe sponci și bodyguarzi la fiecare poartă. Fiind tangentă la oraș, Pipera a devenit, practic, un cartier al Bucureștiului. Exodul spre Pipera, ca fugă de oraș „cu oraș cu tot“, a fost o evadare ratată.

Dacă bucureștenii, asfixiați de emanațiile Capitalei, au aspirația centrifugală a evadării din oraș, cei din provincie, vrăjiți de forța centripetă a metropolei, dovedesc că, în exces, și aerul curat poate sufoca.

În mijlocul junglei urbane poți fi la fel de strivit de singurătate, la fel de izolat ca în pustie. Și, în ambele situații, te poți îmbolnăvi de aceeași maladie monahală: acedia. Căci există o componentă acedică a fugii de oraș. Convingerea că toate problemele se datorează locului, că Bucureștiul e damnat, că nu se mai poate face nimic și că ai toate motivele să-ți iei lumea în cap.

O altă variantă a fugii de oraș e fuga spre alt centru. Emigrarea. Dai Bucureștiul pe Paris, pe Londra, pe Roma, pe Viena… Reușitele emigrării, de la căpșunari la medici și IT-iști, par banale, sînt discrete și insonore (cu excepțiile răsunătoare, dar irelevante pentru muritorii de rînd, ale unor Cioran, Ionesco, Eliade). Eșecurile, în schimb, romanțate, devin legendă și folclor. Și sînt însoțite de o gamă vastă de revelații candide, de concluzii pripite, de consolări și de poncifuri. Iată cîteva exemple clasice: „(nici) în Occident nu umblă cîinii cu covrigi în coadă“; „prosperitatea (materială) e în Vest, dar inima, spiritul se află acasă“; „Occidentul e civilizat, dar, în fond, plicticos“; „Dumnezeu iubește România“ (de observat filonul „rusesc“); „zîmbetul american e ipocrit, politețea occidentală e mercantilă“ – cu aerul că la celălalt pol s-ar afla onestitatea încruntăturii băștinașe, tandra bădărănie autohtonă, răsteala afectuoasă a românului și alte, nebănuite, virtuți strămoșești.

Înțelepciunea populară care emană de aici pare să spună că-i mai bine să fii sărman (și, ca atare, nefericit) acasă decît nefericit în țări străine. Cu concluzia, nu lipsită de un șarm absurd, că fericirea e nefericirea de acasă.

Folclorul redă foarte bine spectrul „trăirilor“ față de străinătate – de la versurile: „Am umblat prin țări străine / Unde credeam că e mai bine, / Dar peste tot, vreau să știți, / Sînt români nefericiți. / Au plecat din a lor țară / Stresați de partea financiară / N-au știut că străinătatea / E mai amară ca moartea“ (Carmen Șerban) – la butada lui George Astaloș: „Fie pîinea cît de rea, tot mai bine-i la Paris“.

Cum să ieși din această dilemă, cum să depășești dualitățile centru-margine, acasă-străinătate, capitală-provincie? O variantă ar fi aducerea „străinătății“ acasă. Mărturie stau numeroasele „sate“ străine din București: satul francez, satul american, olandez, englez, german etc. – națiunile lumii in nuce, transformate în sateliți ai Bucureștiului. Aceste așezări artificiale sintetizează perfect aspirația schizoidă a unei populații derutate – pe care antreprenorii au intuit-o foarte bine. Vrei departe de oraș (la țară), dar vrei și în Occident – rămînînd, totuși, acasă? Voilà, în plin București, „satul francez“. Trăiești la „sat“, dar ca „afară“, fără să pleci din țară. Caz închis.

Foto: wikimedia commons

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.