dilemele noastre

Sîntem, de ani buni, în Uniunea Europeană și în NATO. Dilema de la începutul anilor 1990, pare-se, s-a rezolvat.

Problema transmiterii tradiției culturale de la o generație la alta se complică din cauza unei trăsături tot mai accentuate a lumii omului recent: plăcerea.

Cum poți face față schimbărilor imense și bruște din jurul tău, de la cele tehnologice la cele de mentalități – fără să-ți pierzi identitatea și profunzimea?

Pînă unde poți ține seama de public? Un jurnalist care se respectă nu trebuie să cadă în capcana popularității cu orice preț.

Fantezia de a lăsa totul în urmă și a începe o viață nouă, departe de zarva metropolei, e tot mai intensă; aura vieții la țară strălucește mai mult ca oricînd.

Ce se întîmplă totuși cînd această mîndrie de a fi român devine o armă în discursul mass-media și al politicienilor?

Cînd am debutat nu mi-am pus prea multe probleme legate de faptul că sînt o femeie care scrie. Și nici nu mi-am propus să vorbesc în numele altor oameni.

Visul femeilor de a se căsători pare a rămîne singurul care sfidează trecerea timpului, rîde în nas emancipării și egalității între sexe și alimentează imaginarul cu povești cu prinți și rochii obligatoriu de un alb imaculat.

Poluarea scurtează cu patru ani viața bucureștenilor, notează cel mai recent studiu al Institutului de Sănătate Publică.

Întrebarea sensibilă e de unde ar trebui să pornească tranziția ecologică: de la stat sau de la companii? De la cei care reglementează sau de la „piață“?

Facebook-ul este victoria supremă a maniheismului: amici și inamici, fără nuanțe, doar intransigență.

Mai rămîne valabil acel „nici așa, nici altminteri?“. Poate că dilemele și-au pierdut rostul, însă de „normalitate“ tot mai avem nevoie ca să nu ne scufundăm cu totul.