De la hipsteriță la prea puțin feministă
Sînt la aproape 30 de ani-„lumină“ de adolescenta dintr-un oraș de provincie, care mergea spre liceu și cumpăra Dilema. Pentru că o citeam atunci am prins mai mult curaj și am ales o facultate „difuză“, cum mi-a zis tata, cînd m-am dus la admitere. M-am încăpățînat să citesc și să scriu, cînd alți oameni s-au ocupat cu lucruri mai pragmatice și mai profitabile în viață.
Am fost de-a lungul timpului în multe feluri: o studentă timidă, alteori ambițioasă, apoi într-o oarecare avangardă, cînd eram în redacția Re:Publik, o revistă de cinema și cultură urbană, care apărea pe piață cînd încă nu exista Facebook-ul și lumea nu era atît de conectată și nu inventase încă jurnalismul cool, cam „hipsteriță“ cînd a venit vorba de oamenii serioși, o scriitoare „interesantă“, cînd am început să public, iar, mai recent, într-un nou context, una nu suficient de „feministă“.
Mă întreb din ce în ce mai des: cum se poate ca lumea să înceapă chiar în dimineața asta, atît de natural și fără dubii? Ce ne legitimează această alunecare în cel mai incandescent dintre adevărurile posibile, care nu poate fi decît unul bătut în cuie și pe care îl putem oricînd folosi ca argument pentru a-l „omorî“ pe celălalt cu zîmbetul pe buze, în numele toleranței absolute?
Pentru mine, o femeie care alege să se facă scriitoare, de exemplu, asumîndu-și o formă de putere și de fragilitate deopotrivă și, de ce nu, de marginalitate, nu va putea niciodată să fie suspectată de „feminism“ insuficient. O mamă care își crește singură copilul, care va fi tratată cu dispreț sau nepăsare exact de cei de la care te-ai aștepta mai puțin, va fi o eroină și mai mare.
O anumită normare ne pune la adăpost de niște derapaje, dar nu reușește să schimbe profund nici prejudecățile și nici să anuleze dorința de putere. Ideologia poate, cel mult, să sufle un jet de pulbere de aur peste ipocriziile bine mascate. Necesar, dar nu suficient. Cînd am debutat nu mi-am pus prea multe probleme legate de faptul că sînt o femeie care scrie. Și nici nu mi-am propus să vorbesc în numele altor oameni. Mi-am dorit să o fac cît mai onest și cît de bine pot, indiferent cît de greu se dovedea pe parcurs acest drum. N-am luat premii și nici coronițe și nici nu am considerat că mi se cuveneau. Poate e un semn de progres, cine știe, dar discuția legată de „feminitate“ pare că a devenit mai importantă decît cea despre literatură. Iar simpatiile și antipatiile estetice, nu știu cum, din ce în ce mai previzibile.
Nu cred în rezolvări „politice“. Am văzut de prea multe ori cum funcționează ipocrizia socială, unde începe și unde se termină principiile și intențiile bune. Cît de personale devin filtrele, dincolo de cauzele nobile comune. Dorința de putere e cameleonică și se poate camufla în nenumărate feluri. Poate de asta am o mare slăbiciune pentru Eseu despre orbire al lui Saramago.
Nu reușesc să mă împac nici cu o anumită schizoidie, în care e cît se poate de natural să înjuri o revistă și, în mesajul următor, să spui că, de fapt, ai vrea să trimiți un text și să apară acolo. Și ce ai crezut cu cîteva zile înainte să se șteargă ca prin minune și toți să devenim, ca prin minune, curați ca lacrima.
Mă îndoiesc că e cineva care poate avea dreptate absolută pe lumea asta. Și sper, de dragul umanității, că literaturii și artei, în general, nu i se va aplica, de către vreo inchiziție instituită ad-hoc, o ștampilă cu „trebuie să fie așa pentru că“.
Foto: wikimedia commons
