Magia e un meșter din Egipt
S-ar părea că în cultura egipteană se află cele mai vechi rădăcini ale tradițiilor magic-vrăjitorești din întreaga lume. La o primă vedere un elogiu convențional, adus de Sf. Ștefan venerabilului Moise, versetul biblic care urmează se referă de fapt, crede E.A. Wallis Budge, la artele vrăjitorești deprinse de profet în Egiptul natal: „Și a fost învățat Moise în toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvintele și în faptele lui” (Fapte 7:22). „Puternic în cuvinte” ar fi o trimitere la darul zeiței Isis de a crea cu ajutorul cuvintelor. Într-adevăr, dincolo de alte definiții și clasificări „tehnice”, istorice, psiho-antropologice, magia înseamnă, mai presus de toate, puterea magică a cuvintelor – formule, descîntece și alte „words of power”. Magia și cuvîntul sînt inseparabile. Creația prin cuvînt e actul magic originar. Și orice act magic e reiterarea actului creației.
Îndemnat de faraon să înfăptuiască o minune, Aaron, fratele lui Moise, își aruncă toiagul pe jos, iar acesta se transformă într-un șarpe (Ieșirea 7:10). Înălțînd în văzduh același toiag, cei doi frați preschimbă apele Egiptului în sînge. Acest „toiag” – un instrument indispensabil, folosit de magicienii egipteni din cele mai vechi timpuri – e precursorul baghetei magice.
În altă ordine de idei, s-ar părea că trăim într-un univers magic prin definiție, miraculos din capul locului: ne aflăm într-o lume (pe alocuri, palpabilă și inteligibilă) apărută literalmente din nimic, dintr-un neant (per total, incomprehensibil și incomensurabil). În acest sens, tot ceea ce (ni) se întîmplă e magie; și nu în sens romanțios-hollywoodian, ci realmente, de facto. Întîmplări banale, precum soarele care răsare, aluatul care dospește, un medicament care are efect și mă vindecă sînt, de fapt, miraculoase – chiar dacă perfect explicabile, pînă la un punct. Posibilele, plauzibilele, binevenitele explicații (științifice sau de altă natură) nu diminuează cu nimic misterul, caracterul magic al lucrurilor. Între natural și supranatural se poate pune semnul egal – sînt doar moduri diferite de a percepe același lucru. Văzut astfel, magicul e cel mai firesc lucru cu putință. Sîntem, practic, imersați în magic.
Marcați de modernitate, vedem o prăpastie de netrecut între științe și domenii precum magia și religia. Într-o viziune evoluționistă, magia, religia și știința sînt etape distincte de dezvoltare, care se succed în timp, substituindu-se, treptat, una pe cealaltă. Succesiunea temporală e, aici, sinonimă cu progresul, cu evoluția: magia, cea mai veche, se află cel mai jos pe scara „evoluției”, știința, cea mai recentă, e la vîrf. De fapt, ele pot coexista. Magia, religia și știința, crede Chris Gosden, formează, în simultaneitatea lor, o „triplă elice”.
De altfel, părinții științelor moderne aveau adesea, în paralel cu „activitatea științifică”, asidue preocupări oculte. 70% din scrierile lui Newton, bunăoară, erau consacrate alchimiei și teologiei, și nu e vorba de rătăciri ale tinereții: jumătate din lucrările sale de alchimie au fost scrise la ani buni după apariția faimoasei lucrări de maturitate Principia (1686).
Prin descoperirile lor – colateral sau nu științifice –, „vrăjitori” ca Newton, Paracelsus și mulți alții au scos din pălărie lumea în care trăim astăzi.