Piața Matache Măcelarul
Hala Matache, Piața Matache Măcelarul, Hala Haralambie Botescu, Hala Grivița, Piața Buzești… despre ce vorbim, de fapt?
Cert e că Loloescu Matache, măcelarul întreprinzător și personajul pitoresc, e cel care a inspirat numele vechii Hale – inima a ceea ce a devenit și a rămas pînă în zilele noastre „Piața Matache“.
Aflată la intersecția Căii Griviței cu strada Buzești, în apropierea Gării de Nord – pe atunci, la marginea orașului –, Hala Matache era un loc ideal de desfășurare pentru negustorimea itinerantă a secolului al XIX-lea.
Cît despre celelalte nume, adresa poștală a regretatei Hale Matache era „piața Haralambie Botescu nr. 10“, de unde și denumirea „Hala Haralambie Botescu“. Proximitatea Căii Griviței a inspirat apoi numele „Hala Grivița“. La fel, învecinata stradă Buzești a împrumutat pieței numele impropriu „Piața Buzești“ – aflată, de fapt, mai spre nord, la intersecția străzilor Buzești, Gheorghe Polizu și Occidentului. Ca să nu mai vorbim de pasagera denumire de după 1948 „Hala Ilie Pintilie“…
Hala Matache Măcelarul, monument de arhitectură, a fost construită de Primăria Bucureștiului între 1887-1899 și extinsă în anii 1940, cînd a căpătat aspectul pe care l-a avut pînă la demolarea din 2013, sub mandatul primarului Sorin Oprescu. Hala Matache Măcelarul era, alături de Hala Traian, singura hală comercială din secolul al XIX-lea care continua să existe în Bucureștiul secolului XXI.
Dialogul cu împrejurimile face parte din spiritul unei piețe. La fel cum vecinătățile i-au împrumutat pieței diferitele nume, ecoul Pieței Matache s-a propagat, dincolo de perimetrul ei, pe întinsul întregului cartier. Vechea stradă Buzești, cu nenumăratele prăvălii și ateliere – tocilari, tapițeri, lăcătuși, plăpumari, frizeri și legători – părea să fie o extensie a Pieței Matache. La fel, și piața Haralambie Botescu, intrarea Luncani, străzile Popa Tatu, Atelierului, Cameliei, Berzei ș.a.m.d.
Frumusețea pieței este că îți dă ocazia să-i întîlnești pe „părinții“ fructelor și ai zarzavaturilor. Nu iei marfa de la orfelinatul marilor magazine, ci din casa părintească a cultivatorilor. Cumperi roșia direct de la tatăl ei.
Și totuși, piețele sînt destul de urîte. Piața Matache, văduvită de vechea Hală, nu face excepție. E vorba însă de o urîțenie funcțională, convingătoare, capabilă să exercite o stranie seducție. Piețele rămîn locuri în care îți face plăcere să vii și să cumperi. Mirosul de zer, de moare, de fructe, ceapă și gunoi mă îmbie în mai mare măsură decît exponatele aseptice de pe rafturile marilor magazine.
Enumerăm cîteva repere geografice ale Pieței Matache. Începem cu șirul de prăvălii dinspre răsărit, aflate odinioară în spatele Halei: bodega „La Omul Bun“ și pescăria încadrată de două florării. La nord, avem un venetic cu marfă exotică: „Asia-n bucate“. La sud, se află gratargiul „Grancea“, în a cărui vitrină aburită, dominată de indigesta inscripție „Pește și sucuri“, se lăfăie în pașnică coabitare scrumbii și cefe de porc, șprot și cîrnați, șnițele și pastrame, mici și sarmale, salate de vinete și boțuri de mămăligă. Dintre telemelele și mezelurile neaoșe ale prăvăliei „Produse românești“ se ivește, timid și neconvingător, o foaie scrisă de mînă: „Salam de cerb“. „Măcelăria la Butelie“ – care trimite, dacă ne luăm după presupusa rimă a numelui, la infama accentuare greșită „butelíe“ – se află spate în spate cu curățătoria de perne la minut „HTT“. Apicultorul Bodnariu, vasta hală de brînzeturi, standul machedonilor, unde găsești telemea cu negrilică și hălci de oaie și berbec, chioșcurile cu murături, piramidele de varză sau de pepeni verzi, după sezon, sînt și ele prezențe inconturnabile ale pieței.
Surprinzător, un afiș postat la intrarea în piață anunță că în curînd se va putea plăti cu cardul bancar. Un vînzător de ierburi rare – kale, hasmațuchi, mangold și măcriș – are deja pe tarabă un terminal POS.
Piața, ca și țara, rămîne suspendată în tranziție și rătăcește indecis între Orient și Europa, între vechi și nou, între penurie și abundență, miasme și savoare.
Foto: wikimedia commons
