Credinciosul poate fi descalificat prin fariseism, ateul poate recupera prin bunătate. De unde și „dilemele ateismului“. Ce e mai important: a trăi efectiv „creștinește“ sau apartenența de fapt și de drept la Biserică? Dacă un credincios și un ateu dovedesc deopotrivă bunătate și compasiune, care mai e relevanța diferenței dintre ei?
Pe cît de bine împămîntenite sînt la noi șmecherul și șmecheria, pe atît de nemțesc e cuvîntul „șmecher“, provenit, după toate aparențele, din germanul „Schmecker“ (cel care gustă/degustă).
Revenind totuși la cifra 100; pentru cei care se întreabă, secretul longevității ar putea fi, ca să-l parafrazăm pe Mai Știutor, „să trăiești asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fii om“. Mihai Șora, iată, a reușit.
E clar, pe termen mediu și lung e în interesul UE să gestioneze cît mai bine valul de migrație și să transforme imigrația ilegală în imigrație legală, pentru că avem nevoie de imigranți în Europa.
Z zelofobie: t. de gelozie; zoofobie: t. de animale (ex.: agrizoofobie: t. de animale sălbatice; ailurofobie: t. de pisici; alectorofobie (sau galinofobie): t. de galinacee; apifobie (sau melisofobie): t. de albine; arahnofobie.
Amintim în treacăt și progresul „hedonist“, cum îl numește Georg Henrik von Wright, sau paradisul tehnologic al gadget-urilor și aparatelor electrocasnice. Cine ar fi dispus să renunțe la telefon, la becul electric sau la mașina de spălat?
Întîlnim la tot pasul coincidențe, întîmplări, concomitențe, serialități și sincronicități. Fără îndoială, ele există. Rămîne deschisă o singură întrebare: e vorba doar de simple accidente irelevante, conectate cauzal, sau, dincolo de cauzalitate, coincidențele poartă o semnificație? Aceasta ar fi, pe scurt, dilema coincidențelor.
Este prostia o „facultate“ de sine stătătoare? S-ar zice, uneori, că da. Dacă însă prostia e doar negativul inteligenţei, Dosarul de faţă ar putea fi la fel de bine despre deşteptăciune. Căci orice referire la prostie poartă în sine, virtual, o definiţie a inteligenţei, ca lipsă sau opus al ei.
Este firesc să ţi se urască de nenorociri, de boli, războaie şi de alte rele. Dar cum e cu putinţă să ţi se urască cu binele? Aceasta ar fi enigma plictiselii. Răul sperie; binele, fie şi definit negativ, ca absenţă a răului, poate, în schimb, plictisi.
Conspiraţionismul e adoptarea halucinatorie a sloganului „aparenţele înşeală“, a cititului printre rînduri, a gîndirii „critice“. Epistemologic vorbind, conspiraţionismul e o teorie enigmistică a adevărului: ocultul, obscuritatea devin, pentru conspiraţionist, criteriile înseşi ale adevărului.
Discursul despre barbarie, de la Platon la Alessandro Baricco, oscilează permanent între lamentare, dezgust şi panică în faţa unei invazii străine, şi resemnare senină, concesie înţeleaptă dată de conştiinţa faptului că barbaria e o parte inseparabilă a lumii noastre.
Dacă, odată cu Biblia, nu se mai poate vorbi despre minciună fără a avea în minte spectrul păcatului, cel tîrziu în lumina secolului al XX-lea – dacă nu chiar pornind de la „ispitirea“ lui Neoptolem din Filoctet-ul lui Sofocle – nu mai poţi aborda tema minciunii fără să te gîndeşti la revoluţii, războaie, propagandă şi sisteme totalitare.
Ajungem, aproape de miezul nopţii, în gara din Liov, curată, frumos renovată şi iluminată a giorno. Taxiurile sînt ca la noi, în anii ’90: mulţi „particulari“, fără preţuri la vedere, totul se negociază. Plătim de cîteva ori tariful normal, dar încă foarte puţin, şi ajungem la hotel.
Planeta, descoperită de cercetători cu doi ani în urmă, gravitînd în jurul tinerei stele J1407, este de 30 pînă la de 130 de ori mai grea ca Saturn, iar inelele sale sînt de 200 de ori mai mari.
După cinci miliarde de kilometri parcurşi în nouă ani de zbor prin spaţiu, „New Horizons“ a luat curs spre planeta Pluton. „New Horizons“ va fi prima sondă spaţială care va survola, în iulie 2015, planeta pitică de gheaţă, de la marginea sistemului nostru solar.
Ingineria trece şi ea printr-o criză de popularitate, asemenea multor profesii: a avut parte, după Război, de tot mai multe cadre entuziaste şi de tot mai puţini specialişti competenţi, a suferit lipsuri şi compromisuri, şi s-a confruntat, după 1989, cu închiderea marilor întreprinderi şi cu un exod masiv.
Există un grad de originaritate şi universalitate al anumitor bucate, care face ca disputa relativ recentă privind specificul local să pară superfluă. Să întrebi cine a inventat astfel de mîncăruri ancestrale – fierturi, tocături, umpluturi – e la fel de inutil cu a întreba, de-a dreptul, cine a inventat mîncarea.
Dacă la început era cuvîntul, înjurătura trebuie să fi fost şi ea pe aproape. Putem presupune că înjurătura e la fel de veche ca lumea, ca verbul, ca poruncile. Nu amintesc oare cele mai multe insulte, prin verb şi imperativ, de fiat? Nu e „Fir-ai tu să fii!“ „Să fie lumină!“, chiar dacă răstălmăcit?
După o jumătate de secol, Rusia demarează un nou program spaţial. Racheta "Angara-1.2PP" a fost lansată, după mai multe amînări din raţiuni tehnice, miercuri 9 iulie, la ora 13 UTC, de pe cosmodromul militar Pleseţk.
Proasta aşezare a superstiţiei e explicabilă şi din perspectiva luptei pentru străvechiul şi inepuizabilul capital de nesiguranţă şi inexplicabilitate al lumii, pe care religiile şi ştiinţa încearcă deopotrivă să-l gestioneze, să-l explice. În această bătălie, superstiţia e speculantul, îmbogăţitul de război detestat de părţile cobeligerante.
A te minuna peste măsură în faţa mîrlăniei e, pînă la urmă, o formă de candoare trufaşă. E ca şi cum te-ai cruci, băbeşte, de cît de răi sînt oamenii, referindu-te cu precădere la ceilalţi. Să arăţi cu degetul neamul prost, convins de propria imunitate, e, în fond, o mitocănie.
Turcia? Suleyman magnificul! Ba sarmale-baclava-kebab-chiftea! Dar blugii turceşti din anii ’90? În direcţia asta ar fi putut să se îndrepte tema numărului de faţă. Şi ar fi fost, fără îndoială, una vioaie, hazlie şi cu tîlc.
Scenariile bătăliilor cu turcii – previzibile şi presărate cu replici mucalit-isteţe, ca un film de Sergiu Nicolaescu – se desfăşoară după un tipic asemănător: impertinenţi, românii refuză compromisul propus de turci. Furioşi, turcii dau năvală. Şi mai furioşi, românii, ripostează cu nebănuit geniu strategic şi-i pun pe turci pe fugă.
Angoasaţi de spectrul nimicului absolut şi de chipurile sale – negaţia tăioasă, nimicul anihilant, neantul devorator –, riscăm să pierdem din vedere beneficiile unui „nimic“ relativ, cumsecade şi folositor. Merită să amintim cîteva ipostaze onorabile ale acestuia din urmă.
În presa germană, România este percepută – adesea, alături de Bulgaria – ca o ţară cu o natură frumoasă, filme premiate, dar urmărită permanent de spectrul sărăciei, cu neajunsurile aferente: infracţionalitate, trafic de carne vie, prostituţie şi migraţie economică masivă – romi, în cea mai mare parte.
Vorbind de interdicţii în bucătărie, prefer să las deoparte normele gastronomiei comerciale, cu reguli severe de igienă şi restricţii adesea excesive. Amintesc în treacăt vegetarianismul, raw food-ismul şi extrema hibridă raw-vegană – curente cu platforme-program, ideologii şi convingeri imuabile.
Vorbind de origini, de ereditate, bucătăria balcanică se naşte la întîlnirea Bizanţului cu Imperiul Otoman, gravitează, cu vaste interferenţe, în jurul Mediteranei, e bine instalată în ţările fostei Iugoslavii, în Bulgaria şi în Albania, şi se propagă, tot mai bruiat, pînă în sud-estul României, în Caucaz, în Israel, în Ungaria şi chiar mai departe.
Trebuie să admitem, dacă ne-amintim de vremurile de dinaintea lui ’89, că bărbatul socialist era condamnat, încă de la o vîrstă fragedă, la tehnică şi bricolaj. Într-o lume în care majoritatea covîrşitoare a şcolilor şi liceelor erau de profil industrial, n-aveai cum să ajungi la vîrsta de 18 ani fără să fi pus mîna pe un ciocan, pe o bormaşină sau pe o freză, fără să fi dat la pilă.
