Planeta, descoperită de cercetători cu doi ani în urmă, gravitînd în jurul tinerei stele J1407, este de 30 pînă la de 130 de ori mai grea ca Saturn, iar inelele sale sînt de 200 de ori mai mari.
După cinci miliarde de kilometri parcurşi în nouă ani de zbor prin spaţiu, „New Horizons“ a luat curs spre planeta Pluton. „New Horizons“ va fi prima sondă spaţială care va survola, în iulie 2015, planeta pitică de gheaţă, de la marginea sistemului nostru solar.
Ingineria trece şi ea printr-o criză de popularitate, asemenea multor profesii: a avut parte, după Război, de tot mai multe cadre entuziaste şi de tot mai puţini specialişti competenţi, a suferit lipsuri şi compromisuri, şi s-a confruntat, după 1989, cu închiderea marilor întreprinderi şi cu un exod masiv.
Există un grad de originaritate şi universalitate al anumitor bucate, care face ca disputa relativ recentă privind specificul local să pară superfluă. Să întrebi cine a inventat astfel de mîncăruri ancestrale – fierturi, tocături, umpluturi – e la fel de inutil cu a întreba, de-a dreptul, cine a inventat mîncarea.
Dacă la început era cuvîntul, înjurătura trebuie să fi fost şi ea pe aproape. Putem presupune că înjurătura e la fel de veche ca lumea, ca verbul, ca poruncile. Nu amintesc oare cele mai multe insulte, prin verb şi imperativ, de fiat? Nu e „Fir-ai tu să fii!“ „Să fie lumină!“, chiar dacă răstălmăcit?
După o jumătate de secol, Rusia demarează un nou program spaţial. Racheta "Angara-1.2PP" a fost lansată, după mai multe amînări din raţiuni tehnice, miercuri 9 iulie, la ora 13 UTC, de pe cosmodromul militar Pleseţk.
Proasta aşezare a superstiţiei e explicabilă şi din perspectiva luptei pentru străvechiul şi inepuizabilul capital de nesiguranţă şi inexplicabilitate al lumii, pe care religiile şi ştiinţa încearcă deopotrivă să-l gestioneze, să-l explice. În această bătălie, superstiţia e speculantul, îmbogăţitul de război detestat de părţile cobeligerante.
A te minuna peste măsură în faţa mîrlăniei e, pînă la urmă, o formă de candoare trufaşă. E ca şi cum te-ai cruci, băbeşte, de cît de răi sînt oamenii, referindu-te cu precădere la ceilalţi. Să arăţi cu degetul neamul prost, convins de propria imunitate, e, în fond, o mitocănie.
Turcia? Suleyman magnificul! Ba sarmale-baclava-kebab-chiftea! Dar blugii turceşti din anii ’90? În direcţia asta ar fi putut să se îndrepte tema numărului de faţă. Şi ar fi fost, fără îndoială, una vioaie, hazlie şi cu tîlc.
Scenariile bătăliilor cu turcii – previzibile şi presărate cu replici mucalit-isteţe, ca un film de Sergiu Nicolaescu – se desfăşoară după un tipic asemănător: impertinenţi, românii refuză compromisul propus de turci. Furioşi, turcii dau năvală. Şi mai furioşi, românii, ripostează cu nebănuit geniu strategic şi-i pun pe turci pe fugă.
Angoasaţi de spectrul nimicului absolut şi de chipurile sale – negaţia tăioasă, nimicul anihilant, neantul devorator –, riscăm să pierdem din vedere beneficiile unui „nimic“ relativ, cumsecade şi folositor. Merită să amintim cîteva ipostaze onorabile ale acestuia din urmă.
În presa germană, România este percepută – adesea, alături de Bulgaria – ca o ţară cu o natură frumoasă, filme premiate, dar urmărită permanent de spectrul sărăciei, cu neajunsurile aferente: infracţionalitate, trafic de carne vie, prostituţie şi migraţie economică masivă – romi, în cea mai mare parte.
Vorbind de interdicţii în bucătărie, prefer să las deoparte normele gastronomiei comerciale, cu reguli severe de igienă şi restricţii adesea excesive. Amintesc în treacăt vegetarianismul, raw food-ismul şi extrema hibridă raw-vegană – curente cu platforme-program, ideologii şi convingeri imuabile.
Vorbind de origini, de ereditate, bucătăria balcanică se naşte la întîlnirea Bizanţului cu Imperiul Otoman, gravitează, cu vaste interferenţe, în jurul Mediteranei, e bine instalată în ţările fostei Iugoslavii, în Bulgaria şi în Albania, şi se propagă, tot mai bruiat, pînă în sud-estul României, în Caucaz, în Israel, în Ungaria şi chiar mai departe.
Trebuie să admitem, dacă ne-amintim de vremurile de dinaintea lui ’89, că bărbatul socialist era condamnat, încă de la o vîrstă fragedă, la tehnică şi bricolaj. Într-o lume în care majoritatea covîrşitoare a şcolilor şi liceelor erau de profil industrial, n-aveai cum să ajungi la vîrsta de 18 ani fără să fi pus mîna pe un ciocan, pe o bormaşină sau pe o freză, fără să fi dat la pilă.
