Hapul turcesc
- argument -
hap (tc.) = pastilă, pilulă, tabletă
Turcia? Suleyman magnificul! Ba sarmale-baclava-kebab-chiftea! Dar blugii turceşti din anii ’90? În direcţia asta ar fi putut să se îndrepte tema numărului de faţă. Şi ar fi fost, fără îndoială, una vioaie, hazlie şi cu tîlc. Am simţit totuşi nevoia, terapeutică aproape, să mă întorc la sursa primelor impresii – ale mele şi ale altor atîtea generaţii – despre turci şi Turcia, din vremea şcolii anilor ’80. Spun „terapeutic“, fiindcă am senzaţia că am fost intoxicat sistematic. Am înghiţit, an de an, acelaşi hap, un amestec otrăvit de ingrediente şi gusturi contradictorii.
Îmi amintesc, în primul rînd, de gustul amar al imaginii străvechi, sinistre, a cotropitorului otoman – turcul păgîn, barbar, crud, prădător şi corupător al culturii strămoşeşti, gealat (= călău, din tc. cellat) al creştinătăţii, inventator al bacşişului –, întretăiată strident cu ipostaza caraghios-acidă a „turcafleţului“ bărbos, cu fes şi cu şalvari, ciomăgit şi pus pe fugă de mai marii noştri străbuni. La acest tablou se adaugă imaginea ultra-recentă, a anilor ’90, a Turciei – o patrie a bişniţei, a mărfii contrafăcute, a săpunului Duru, a biscuiţilor Ülker, a aurului ieftin şi a gecilor de piele. Adăugaţi la toate acestea un dram de „visare orientalistă“, dulceţuri, basme, palate şi cadîne, cîteva cuvinte de origine turcă – „cearşaf“, „ciorap“, „sarma“, rostite şăgalnic –, şi obţineţi gustul distorsionat şi indigest, acru-dulceag-sărat-amar, pe care Turcia îl are încă pentru cei mai mulţi dintre noi: decapitări, zaharicale şi cîrpeturi.
Dacă istoria României, falsificată în timpul comunismului, a avut şansa să fie demistificată, în ultimii 20 de ani, în cărţile cîtorva minunaţi istorici, „tema turcă“ e surghiunită încă într-un ungher al memoriei noastre colective. Dar putem oare dobîndi o imagine justă şi deplină asupra acestei părţi de lume, fără o abordare lucidă, realistă, pe alocuri tandră, a temei turceşti?
Vorbind despre imaginea turcului în România, trecem cu vederea imensul fond documentar, prea puţin explorat, al arhivelor otomane, care acoperă mai bine de 500 de ani de istorie românească lacunară şi care ar putea furniza un vast material de studiu pentru multe generaţii de cercetători.
Iar, dacă originile noastre trace, dace şi romane sînt nebuloase şi se pierd în negura vremurilor, prezenţa turcă, vecinătatea ei activă este încă vie, palpabilă, actuală. Plimbîndu-te printr-un oraş turcesc, unde parfumul vremurilor de demult apuse e încă sesizabil, ai mai mult decît oriunde senzaţia că străbaţi istoria propriei ţări. (Matei Pleşu)
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
