Învălmăşeala coincidenţelor
Întîlnim la tot pasul coincidențe, întîmplări, concomitențe, serialități și sincronicități. Fără îndoială, ele există. Rămîne deschisă o singură întrebare: e vorba doar de simple accidente irelevante, conectate cauzal, sau, dincolo de cauzalitate, coincidențele poartă o semnificație? Aceasta ar fi, pe scurt, dilema coincidențelor.
Citindu-i pe eroii moderni ai studiului coincidențelor, nu poți să nu observi „viciul secret“ al colecționării, cum îl numește Arthur Koestler, pe care îl împărtășesc cei mai mulți dintre ei. Paul Kammerer și C.G. Jung, bunăoară, au înregistrat febril, timp de decenii, mii de coincidențe – de la întîmplări banale, cotidiene, la fenomene paranormale, de percepție extrasenzorială – cu acribie științifică și cu o aplicație pentru calcul probabilistic demnă de un jucător împătimit de ruletă, care speră cu înverșunare să întrezărească o logică discretă în spatele succesiunii nesfîrșite a numerelor, să dezvăluie un mecanism ascuns al survenirii numerelor norocoase.
Pariul cîștigător ar fi însă aici confirmarea transcendenței, identificarea unei rațiuni mai înalte sau a providenței. Dacă în spatele coincidențelor se ascunde un sens, atunci Sensul există.
Dar, în încercarea lor de a găsi un sens subtil, necauzal, atît Kammerer cît și Jung au căzut, consideră Koestler, în capcana pe care Whitehead o numea „eroarea concretizării inoportune“ (confuzie care constă în descrierea abstracției în termenii concretului): la fel ca teologii care pornesc de la premisa că Dumnezeu există dincolo de posibilitatea de reprezentare omenească, pentru ca mai apoi să încerce să-L descrie, Kammerer și Jung postulează un principiu acauzal pentru ca, în cele din urmă, să-l explice cu concepte pseudocauzale. Căutarea principiului acauzal din spatele unei coincidențe devine, astfel, căutarea unei alt fel de cauze, iar „acauzalitatea“, o cauzalitate de a doua instanță, o cauzalitate redenumită.
Hazardul e, îndeobște, detestat. A fi „la voia întîmplării“, a fi determinat de accidente, condamnat prin destin e o îngrădire, o nedreptate, un atac la adresa libertății. Odo Marquard întrevede însă o cale de scăpare din hățișul acestor determinări: omul este liber tocmai datorită multitudinii „determinanților“; în „îmbulzeala determinanților“ aceștia s-ar submina reciproc, în activitatea lor de determinare, oferindu-ne astfel un anumit grad, fie și modest, limitat, de libertate. Altfel spus, dacă o îngrădire te limitează, o mie de îngrădiri se iau la harță și îți lasă un răgaz de libertate. Numărați vă așadar limitările și vă bucurați.
Ilustraţie de Ion BARBU
