⬆
mîncarea
Oralitatea bucatelor
Există un grad de originaritate şi universalitate al anumitor bucate, care face ca disputa relativ recentă privind specificul local să pară superfluă. Să întrebi cine a inventat astfel de mîncăruri ancestrale – fierturi, tocături, umpluturi – e la fel de inutil cu a întreba, de-a dreptul, cine a inventat mîncarea.
Cînd mîncarea locală se va impune în faţa importului
Nu sînt deloc împotriva importului de alimente care fie nu pot fi produse în România, fie au o calitate ridicată şi recunoscută chiar şi de producătorii români. Sînt împotriva importului de produse ce ar putea fi scoase simplu şi eficient şi din pămînturile şi firmele româneşti.
Borşul
Borşul, udătură, sorghitură e una din mîncărurile cele mai răspîndite şi obişnuite la ţăran; nu e casă care să n-aibă putină de borş ori borşeri, borşancă, borşoaică de umplut borş şi nu-i gospodină să nu ştie a umplea borşul. „Dacă n-am o ţîră, o leacă, niţică sorghitură (sorbitură), parcă nu mă ţîn sătulî“, spun unele gospodine.
Micul vieţii mele
Primele amintiri clare cu şi despre mici vin de la jumătatea anilor 1980. Sărbătoarea recoltei, sfîrşit de iulie, caniculă, undeva într-o localitate pierdută în praful Bărăganului brăilean, mai mulţi ţărani mănîncă încet, strîngînd crîncen din fălci, nişte fărîme de carne. Mici, primii mei mici.
Ce mai e românesc în bucătăria românească
Făceţi-vă o listă de cumpărături pentru un meniu şi, cînd cumpăraţi, verificaţi cîte produse mai sînt româneşti. O să aveţi o surpriză neplăcută. Să vedeţi că plăcinta cu mere are făină ungurescă, drojdie turcească şi mere poloneze, că fasolea cu ciolan este făcută cu porc albanez şi fasole chiliană.
Mic dicţionar de stînă
Dacă innuiţii au, mi se pare, aproape o sută de cuvinte ce numesc zăpada, în funcţie de culoare, consistenţă, grosime etc., uite că şi păcurarii români au o adevărată jerbă lexicală ce însoţeşte, extrem de nuanţat şi de precis, prefacerile laptelui, de la primul muls şi pînă la brînză.
Influenţe
Să vorbim despre felul nostru aşa-zis primordial: mămăliga. Porumbul se cultivă la noi de pe la 1700. Asta înseamnă oare că nu am mîncat nimic pînă atunci? Ba da. Dar ea ne vine de la italieni, via Serbia, Croaţia, poate chiar Ungaria. Ţăranul sărac mai mînca, în vremurile acelea, şi scoici (de rîu), raci, melci sau broaşte.
Carnea-china şi şaorma
Primul McDonald’s deschis în România a fost o revelaţie. În ziua inaugurală, mi-am pus haine de sărbătoare şi am stat vreo două ore la coadă. Căci nu mîncai doar hamburger, ci te simţeai dintr-odată intrat în rîndul lumii civilizate. Simţeai că respiri acelaşi aer cu americanii, mîncînd aceeaşi chiftea pe care o mănîncă şi ei.
Radu Anton Roman şi bucătăria de altitudine mare
Mie şi prietenilor însoţitori ne-a plăcut mereu să mîncăm bine şi să vorbim îndelungat în timpul mesei. După ’90 s-a înteţit circulaţia oamenilor şi a ideilor, iar situaţia comeseanului român s-a complicat. Subiectul otrăvit favorit era chiar mîncarea ce o mîncam şi chestiunea dacă avem cum vorbi îndreptăţit de bucătărie românească.
Buna menajeră (1871) - primul best-seller culinar românesc
Una mie opt sute şaptezeci şi unu. La Belle Époque pluteşte în aer. Se petrece şi se mănîncă bine. Şampania curge în valuri. În Bucureşti există cîteva restaurante remarcabile, precum Hughes (1850), Fieschi (1858) şi Iordache (1870). E gata şi se deschide celebrul hotel-restaurant Bulevard.
Amintiri din bucătărie
În copilărie, zilele mele începeau invariabil cu întrebarea: „Ce să-ţi facă mama de mîncare?“ Asta era vocea bunicii. După care urma un meniu complet, recitat cu o voce blîndă şi răbdătoare. La sfîrşitul acestui ritual elaborat, răspunsul meu invariabil era: „Nimic, nici nu mi-e foame, de fapt.“