Liov, oraşul leului
Am plecat în zori, din Gara de Nord, cu trenul de Moscova. Gîndul că aş putea adormi şi aş rata staţia de destinaţie, Liovul, trezindu-mă abia la punctul terminus, în miezul Rusiei, mă neliniştea. Trenul Rassiyskie Jeleznîie Dorogi (Căile Ferate Ruse) avea wagon-lit-uri late, din tablă striată, şi coşuri de fum, care răspîndeau un miros dulceag-înecăcios de cărbune. Într-o clipă, ajunsesem de pe peronul familiar al Gării de Nord pe teritoriu rusesc: pe culoare erau afişe şi inscripţii chirilice, conductorii vorbeau doar ruseşte şi la capătul fiecărui vagon era un samovar industrial, cu manometre, robinete şi tot felul de ţevuşti, care aducea mai degrabă a cazan de apă caldă decît a ceainic. Grătarele de aerisire dintre compartimente, din tablă lustruită, erau ornate cu decupaje în formă de cruce, care aminteau de grila despărţitoare a unui confesional. În dreptul scărilor, lîngă cabina conductorului, se afla un cuptor cu cărbuni, pentru apă, căldură şi samovar. O adevărată gospodărie pe roţi, pregătită să străbată viscole şi taigale.
Pe la amiază, cînd ne pregăteam să mîncăm, trenul opreşte în Suceava. În compartiment intră un sud-coreean, care mergea la Moscova. Îi ofer un sandvici. Refuză politicos, explicînd că abia şi-a revenit dintr-o indigestie severă, pricinuită de ospitalitatea bucovineană, împănată cu ţuici, cîrnaţi, prăjeli şi ciorbe grase. După nici zece minute, scoate dintr-o pungă un cîrnat prăjit, gros şi rece, şi se apucă să-l mănînce tacticos, bucată cu bucată, privind absent pe fereastră.
Din cele 17 ore cît durează drumul, trei se petrec în staţia de frontieră Vadu Siret, unde trenul e echipat cu roţi pentru ecartament lat, rusesc. De jur-împrejur se văd numai mormane de boghiuri ruginite, zăpadă murdară şi cîini de pripas, mînjiţi cu funingine. Ceferişti necăjiţi, cu căciuli uşanca, fumează în ger. Nimeni nu coboară din vagoane. Trenul este ridicat pe cricuri uriaşe, vagon cu vagon, la mai bine de un metru înălţime. De sus, spinările cîinilor şi căciulile muncitorilor feroviari par alcătuite din aceeaşi materie. Mă uit pe geam şi beau dintr-o sticlă de tărie. Unul dintre ceferişti mă vede şi zîmbeşte cu alean. Mai tîrziu, cînd am revenit pe şine, se urcă în vagon şi îşi face de lucru pe lîngă compartimentul meu. Îi întind sticla. Se uită, să nu-l vadă conductorul, pune fiola la gură şi închide ochii. Se aude un singur gogîlţ; restul merge de la sine. În lichidul din sticlă se formează un sorb lung, subţire, neîntrerupt, ca într-o chiuvetă care se goleşte. Trec secunde lungi, în care omul nu mai respiră. Îl privesc tot mai îngrijorat. Observă şi se opreşte. Are chipul stacojiu şi ochii umezi. Îmi înapoiază sticla, mă priveşte cu tandreţe nesfîrşită şi coboară în frig.
Ne punem, în sfîrşit, în mişcare. În prima staţie ucraineană se suie o babuşka cu două traiste pline cu mîncare şi băutură: vareniki fierbinţi, cu cartofi, vişine sau varză, pelmeni cu carne şi sticle aburite de bere Baltika, rusească, şi Obolon sau Lvivske, ucrainene, învelite în ziare jilave. Ne spune că putem plăti cu orice valută. Cu 15 lei ne săturăm trei oameni. Aflu că babuştile cu merinde sînt o prezenţă clasică în trenurile ruseşti – din Vadu Siret pînă la Vladivostok.
Ajungem, aproape de miezul nopţii, în gara din Liov, curată, frumos renovată şi iluminată a giorno. Taxiurile sînt ca la noi, în anii ’90: mulţi „particulari“, fără preţuri la vedere, totul se negociază. Plătim de cîteva ori tariful normal, dar încă foarte puţin, şi ajungem la hotel.
Hotelul George, inaugurat în secolul al XVIII-lea şi reconstruit în stil neo-renascentist, în 1901, sub austrieci, domină Piaţa Adam Mickiewicz din centrul oraşului. Culoare imense duc spre camere înalte, în care au stat, de-a lungul vremii, celebrităţi amestecate, de la Casanova şi Franz Josef I, la Iuri Gagarin şi Jean-Paul Sartre, o seamă de muzicieni – Brahms, Ravel, Strauss, Liszt –, Balzac, Sienkiewicz şi mulţi alţii.
Oraşul impresionează prin amploarea şi buna conservare a centrului istoric. Din lipsă de bani sau dintr-un bun-simţ străin de lumea noastră, Liovul (şi, la fel, Cernăuţii) a rămas, în bună parte, intact. Nu vezi blocuri de sticlă sau fantezii post-socialiste, crescute peste noapte în locul vreunei case vechi. Cartierele cu blocuri şi uzine nu lipsesc, dar sînt hăt departe, fără să contamineze, arhitectonic, centrul. Liovul – de-a lungul vremii, polonez (Lwów), austriac (Lemberg), ucrainean (Lviv) şi sovietic (Lvov) – e un amestec de Cracovia, Viena şi Praga, sub un strat de praf sovietic. Trecutul unei foste metropole central-europene, ecumenică, bogată şi cosmopolită, centru comercial şi universitar, se combină straniu cu atmosfera anilor ’80 est-europeni, cu străzi cenuşii, caldarîmuri ciobite, tramvaie preistorice şi oameni posomorîţi. Explozia de buticuri şi magazinaşe pestriţe, cu mărfuri imprevizibile, comerţul stradal abundent şi preţurile minuscule amintesc, pe de altă parte, de anii ’90; iar anii 2000 sînt prezenţi prin faptul că nu lipsesc mall-urile, marile mărci şi firme, restaurantele internaţionale, turiştii, „expaţii“, renovările masive şi speranţele de integrare europeană. Ţara e hărţuită şi cu economia la pămînt, grivna devalorizîndu-se faţă de euro cu 100%, în ultimii ani, dar locuitorii oraşului lasă o impresie calmă şi civilizată, la nivel de trafic auto, cel puţin: maşinile opresc la trecerile de pietoni şi nu se aud claxoane isterice. Urme ale civilizaţiei imperiale, dresură sovietică sau simpla absenţă a latinităţii, nu ştiu.
Printre catedralele impunătoare greco-catolice, romano-catolice şi ortodoxe, se află o biserică armenească cu destin complicat. Reconstruită în 1723, pe locul primei clădiri din 1363, catedrala cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost renovată la începutul secolului al XX-lea. Închisă de sovietici în 1945, biserica a fost reconsacrată în 2003, în prezenţa, printre alţii, a lui Charles Aznavour. Pictura murală interioară a fost refăcută în anii 1920, în manieră Jugendstil, de pictorii polonezi Jan Henryk de Rosen şi Józef Mehoffer. M-a impresionat o frescă, pe partea stîngă a navei, cu procesiunea funerară a Sf. Odilon de Cluny. Năsălia e purtată de trei figuri alegorice – trecutul, viitorul şi prezentul – întruchipate de trei bărbaţi: unul cu chipul acoperit de o glugă, altul cu ochii închişi şi un al treilea, „prezentul“, de o frumuseţe profană, luciferică, ce priveşte, nefiresc, în afara picturii, spre privitor; este autoportretul, trufaş, al lui Jan Henryk de Rosen.
Războiului din est e discret-omniprezent. În parcurile din centru sînt campate corturi militare, gărzi patriotice patrulează neînarmate pe străzi, iar steagul roşu-negru, „sînge şi pămînt“, al vechii Armate Insurecţionale Ucrainene (UPA) – gruparea paramilitară a naţionaliştilor ucraineni, care a luptat atît împotriva sovieticilor, cît şi a naziştilor, în anii ’40, şi care urmărea întemeierea unui stat ucrainean naţional şi independent – e arborat la tot pasul. Imaginea lui Stepan Bandera – întemeietorul UPA, figură controversată a ţării, între erou naţional şi naţionalist feroce, un fel de „căpitan“ al Ucrainei, de un antisemitism, se spune, mai mult conjunctural decît fundamental-ideologic – se regăseşte la tot pasul, pe afişe stradale sau în magazinele turistice de suveniruri, pe căni, tricouri, scrumiere şi cutii de chibrituri. În fiecare local, cramă, cafenea sau restaurant, un anunţ avertizează că la nota de plată se va adăuga, cu voia clientului, o grivnă (echivalentul a 25 de bani româneşti), pentru ajutorarea armatei – bani destinaţi, se subliniază, pentru Crucea Roşie, pentru familiile soldaţilor şi pentru consilierea psihologică a victimelor de război.
Cu tematică militar-naţionalistă e şi crama „Kryjivka“ din Rynok, piaţa centrală a Liovului. Crama subterană e păzită de un gardian cu mitralieră butaforică, în spatele unei uşi cu vizetă. Dacă baţi, vizeta se deschide şi un chip bărbos şi stacojiu, de Sf. Petru abţiguit, îţi strigă Slava Ukraini! (Glorie Ucrainei!). Dacă ştii parola, şi anume Heroyam slava! (Slavă eroilor ei!), eşti lăsat înăuntru. Labirintul subteran e patrulat în permanenţă de indivizi în uniforme paramilitare. Printre ei aleargă nestingherite chelneriţe tinere cu halbe de bere, votci şi platouri cu gustări. Printre specialităţile casei se numără rît şi urechi de porc, crutoane de pîine neagră prăjite în ulei cu usturoi şi votcă cu miere. De cîteva ori pe seară sună alarma; luminile se sting şi are loc „razia“: indivizi cu lanterne confiscă orice obiect inscripţionat în rusă, carte, tricou, pachet de ţigări sau brichetă. Unul dintre coridoarele cramei a fost transformat poligon de tir cu puşca. Pentru cîteva grivne, primeşti zece plumbi şi poţi trage la ţintă în portretele lui Lenin, Stalin, Putin şi, desigur, Ianukovici. Obiectele confiscate simbolic, cu prilejul raziei, se restituie la ieşire.
Printre multele personalităţi născute în Liov se numără şi Sacher-Masoch. În cafeneaua care îi poartă numele poţi comanda, pe lîngă bere şi sandviciuri, lovituri de bici şi alte pedepse aspre. Trebuie comandat cu cumpătare, loviturile chiar se administrează. Un amic neamţ, neîncrezător şi înaripat de băutură, a cerut zece beri şi zece bice. Le-a primit pe toate, cu vîrf şi îndesat.
În berăria "Kumpel" se aude muzică interbelică galiţiană - imaginaţi-vă un Jean Moscopol cîntînd în poloneză -, iar panourile de lemn dintre mese sînt decorate, dintr-o stranie întîmplare, cu aceeaşi tablă lustruită, cu decupaje în formă de cruce, ca ornamentele din trenul rusesc.
În meniul multor restaurante, apare cuvîntul "brinza". Şi Ucraina face parte, alături de România, Slovacia, Polonia şi Croaţia, din grupul ţărilor care folosesc misteriosul cuvînt de origine mai mult sau mai puţin dacă.
Vorbind de localuri, sistemul băuturilor e de marcă rusească. Spumantul "Sovetskaya" ţine locul berii: se găseşte în orice bodegă şi costă o nimica toată; vodca se vinde la carafe, ca vinul casei de la noi, şi costă tot atîta; iar vinul se vinde ca tăria, în doze de 50 ml şi e cel mai scump. În plină iarnă, la mai puţin de cinci grade Celsius, restaurantele au încă mese afară.
Trenul de Bucureşti pleacă în zori, pe frig şi întuneric, la fel ca la venire. Mă sui în vagon, năuc, visînd să fiu trezit de babuşka cu bere şi vareniki. Mă trezeşte abia grănicerul român, la vamă, şi întreabă şugubăţ: "Aveţi ceva de declarat: aur, mercur, droguri, ţigări?" "Nu." "Păi, şi atunci, ce-aţi căutat pe acolo?" Pleacă, rîzînd cu poftă.
