Istoria ca în filme

Frazeologia manualelor de istorie de dinaintea lui ’89 aminteşte adesea de replicile celebre, sublim-ridicole, devenite folclor, din scenariile de film istoric ale lui Titus Popovici. Aşa cum literatura română predată, pe atunci, în şcoli, gravita hipnotic, an de an, dintr-a IV-a pînă la liceu, în jurul aceloraşi locuri comune: Moara cu noroc, Baltagul, Luceafărul, Scrisoarea III, istoria României părea să se reducă la cîteva izbînzi răsunătoare ale micii, dar vitezei oştiri române împotriva cotropitorului otoman: Rovine, Vaslui, Călugăreni, Plevna.

Scenariile bătăliilor cu turcii – previzibile şi presărate cu replici mucalit-isteţe, ca un film de Sergiu Nicolaescu – se desfăşoară după un tipic asemănător: impertinenţi, românii refuză compromisul propus de turci. Furioşi, turcii dau năvală, în număr mare („cîtă frunză şi iarbă“). Şi mai furioşi, românii, o mînă de oameni altminteri, ripostează cu nebănuit geniu strategic şi-i pun pe turci pe fugă. Umiliţi, turcii se retrag, într-o debandadă ilară: îşi pierd dinţii, sînt traşi în ţeapă, se taie între ei, se împleticesc prin bălţi şi mlaştini. În cele din urmă, românii biruiesc, chiar dacă nu definitiv.

Redăm cîteva pasaje clasice din vechile manuale, care slăvesc necontenit virtuţile davideene ale micului popor român: agerimea, vitejia, viclenia.

Pentru început, o definiţie clară a Imperiului Otoman: „Stat militarist, care trăia din exploatarea popoarelor cucerite, Imperiul Otoman, cu o economie şi cultură înapoiată, a frînat dezvoltarea economică, politică şi culturală a popoarelor din Peninsula Balcanică. El reprezenta un pericol permanent pentru statele din Europa centrală şi estică.“ (Istoria Evului Mediu, Manual pentru clasa a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 122)

● „Victoria de la Rovine. În goana lor după jaf, otomanii nu s-au oprit la Dunăre. Năzuiau s-o treacă mai repede şi să prade Ţara Românească. Aflînd Mircea despre gîndul turcilor, a chemat Sfatul domnesc: «Ne apărăm, au ba?» Toţi au strigat, într-un glas: «Ne apărăm, Măria ta!» [...] Era o zi frumoasă din toamna anului 1394. Cînd duşmanii s-au apropiat de Rovine, Mircea a dat semnalul de luptă. [...] Se zice că s-a întunecat cerul de mulţimea săgeţilor. [...] Au murit în luptă mulţi români, dar şi mai mulţi duşmani. Apa mlaştinii s-a înroşit de sîngele oamenilor şi al cailor ucişi. Pierzînd cea mai mare parte din oaste, sultanul Baiazid Fulgerul s-a grăbit să se retragă peste Dunăre. Bătălia de la Rovine a fost cea dintîi mare biruinţă a românilor contra turcilor. [...] Dar puterea turcilor creştea mereu. [...] De aceea, spre bătrîneţe, Mircea-Voievod a încheiat pace cu sultanul.“ (Istoria Patriei, Manual pentru clasa a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1986, pp. 37-38)

● „Războiul cu Mahomed al II-lea sultanul. În curgerea veacurilor, de multe ori s-au încrucişat spadele şi ghioagele străbunilor noştri cu iataganele turceşti. Dar parcă niciodată cu atîta mînie ca pe vremea cînd pe tronul Ţării Româneşti se afla Vlad-Vodă, zis Ţepeş. [...]

Faptele şi gîndurile lui Vlad Ţepeş îl îngrijorau pe sultanul Mahomed. De aceea a poruncit lui Hamza-paşa să-l prindă şi să-l ucidă. Acesta l-a chemat pe Ţepeş la Dunăre să discute o pricină de hotar. Vlad a înţeles viclenia turcului. L-a întîmpinat la Giurgiu, dar a ţinut, prin apropiere, un pîlc de oşteni. Cînd Hamza-paşa a încercat să-l prindă, Vlad Ţepeş a făcut semn oştenilor lui: Legaţi-l! Aşa, în loc să-l prindă Hamza-paşa pe Vlad-Vodă, l-a prins Vlad pe Hamza-paşa, i-a tras în ţeapă toţi slujitorii cu care venise, apoi l-a înfipt pe el însuşi într-o ţeapă mai înaltă, ca să-i respecte rangul. [...]

Cu pîlcuri mici de oaste, Vlad-Vodă fulgera cu spada, în stînga şi-n dreapta, prăbuşea cît mai mulţi duşmani şi-apoi se făcea nevăzut.

Neuitat a rămas în istorie atacul dat, într-o noapte, împotriva taberei lui Mahomed, cu o ceată de oşteni îmbrăcaţi turceşte. Vlad-Vodă a încercat să ajungă la cortul sultanului: să-l pedepsească pentru neomenia de a-i fi călcat ţara. Dar în clipa aceea, sultanul nu se afla în cortul lui. Numai aşa a scăpat cu viaţă. În schimb, asaltul românilor a stîrnit cumplită spaimă şi învălmăşeală în toată tabăra otomană. Buimăciţi de somn şi spaimă, întuneric fiind, turcii nu distingeau care-s oamenii lui Ţepeş şi care sînt de-ai lor. Şi aşa s-au măcelărit între dînşii pînă la ziuă, şi multă pagubă şi-au făcut ei singuri. [...] Deşi nu era definitivă, biruinţa rămînea în mîinile românilor.“ (idem, pp. 47-50)

● „Strălucita victorie de la Vaslui – 1475. Un sol al sultanului a venit la Ştefan-Vodă şi i-a cerut să-i plătească tributul şi să-i cedeze unele cetăţi şi porturi de la Dunăre şi Mare. Dacă nu, armata otomană se va năpusti asupra Moldovei. Voievodul a ascultat sfatul ţării şi a respins cererile solului. Sultanul a clocotit de mînie. A trimis asupra Moldovei o armată de 120.000 de soldaţi, conduşi de un vestit general, Soliman-paşa. La porunca lui Ştefan-Vodă 40.000 de luptători s-au strîns să apere ţara. Din ordinul lui, poporul a pustiit totul în calea duşmanilor. [...] Era o zi ceţoasă, de iarnă, cînd turcii au pornit bătălia. Se credeau nebiruiţi. [...] Deodată, din coaste şi din spate, călăreţii şi pedestraşii i-au lovit cu mare putere. O bună parte au pierit de spadă, de ghioagă ori de topoarele românilor. Soliman-paşa abia a scăpat cu fuga.“

„Bătăliile din anul 1476. Războieni. Vestea izbînzii de la Vaslui a dus faima lui Ştefan-Vodă în toată lumea. Mahomed al II-lea, furios, nu înţelegea cum o ţară şi un popor aşa de mic cutezau să-i stea în cale. În anul următor, s-a năpustit asupra Moldovei cu o oaste şi mai mare. [...] Românii erau singuri. Nici un ajutor nu venea de nicăieri. Ce-a făcut voievodul? [...] cu o mică oştire de viteji, el însuşi a stat în calea turcilor la Războieni. Turcii erau mulţi, cîtă frunză şi iarbă. Cu toate că luptau unul contra douăzeci, românii s-au ţinut bărbăteşte [...]. Mahomed n-a putut cuceri nici Suceava, nici Neamţul. Şi văzînd că întregul popor îl lovea cu mînie, din toate părţile, a poruncit armatei să se retragă [...]. Mulţi turci au pierit atunci înecaţi în Dunăre.“ (idem, pp. 54-56)

● „Victoria de la Călugăreni (1595). Speriat şi mînios, sultanul a trimis împotriva Ţării Româneşti o armată de 100.000 de ostaşi, comandată de Sinan-paşa, om viteaz, aspru şi sălbatic în luptă. Era socotit cel mai vestit general otoman din acea vreme. Sinan-paşa a trecut Dunărea pe la Giurgiu şi a înaintat trufaş spre Bucureşti. La Călugăreni, pe malul mlăştinos al Neajlovului, l-a întîmpinat oştirea lui Mihai-Vodă, adăpostită între păduri. Nu era mare: 10.000 de oşteni, întăriţi cu cîteva mii de transilvăneni. [...] În revărsarea zorilor, puhoiul otoman s-a năpustit pe podul care trecea Neajlovul şi au atacat tabăra lui Mihai-Vodă: oştenii români s-au apărat cu mare dîrzenie, dar abia puteau stăvili năvala duşmană. În clipa cea mai grea a luptei, cînd puterea otomană era gata-gata să biruie, Mihai-Vodă a smuls o secure cu două tăişuri din mîna unui oştean şi el însuşi s-a avîntat în mijlocul armatei turceşti. Văzînd curajul şi vitejia voievodului, ostaşii au strîns şi mai puternic armele în mîini şi s-au avîntat în luptă. Au silit duşmanul să se retragă. Să se învălmăşească la pod. Să se înfunde în mlaştină. În aprigul iureş al bătăliei, Sinan-paşa însuşi a fost azvîrlit de pe pod în mlaştină. Şi-ar fi pierit acolo, dacă nu l-ar fi scăpat un slujitor credincios. Se zice că în această luptă, marele general turc şi-a pierdut şi ultimii doi dinţi pe care-i mai avea.“ (idem, pp. 64-66/69)

● „Bătălia de la Plevna. După ce a trecut Dunărea, armata română s-a unit cu armata rusă şi împreună au înconjurat Plevna. Aici, generalul turc Osman-paşa, cu multă armată şi cu armament din belşug, se întărise ca într-o cetate. Pentru înfrîngerea duşmanilor la Plevna, dorobanţii, călăraşii şi artileriştii români au susţinut lupte grele. Nu i-au înspăimîntat nici ploaia de gloanţe şi şrapnele duşmane, nici întăriturile, nici dîrzenia cu care se apărau turcii, nici miile de morţi căzuţi sub parapete.“ (idem, p. 102) 

Încheiem cu o ingenioasă „recalculare la zi“ a pierderilor suferite de Ţările Române în urma exportului forţat de cereale către Poartă, din Istoria Modernă a României, manual pentru clasa a IX-a, 1988, p. 17: „După unele aprecieri, preţul cerealelor achiziţionate forţat de turci era cu 25-40% mai mic faţă de cel curent în Ţările Române, iar între 1812-1818 pierderile de pe urma schimburilor neechivalente s-ar fi cifrat la 30 milioane lei.“

În anii ’90, la mai bine de 170 de ani de la păguboasa tranzacţie cu grîne, pîinea turcească, fragedă, albă şi diafană, invada cu succes mahalalele Bucureştiului. Imaginaţi-vă mîhnirea dibaciului istoric.