În capul mesei și în băncile dintîi
Admirată și înfierată, infamă sau eroică, „pentru unii mumă, pentru alții ciumă”, ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter. În exces, ea devine trufie, superbie, slavă deșartă, prezumțiozitate, iar prin lipsă, se confundă cu lenea, indolența, nepăsarea, cu o vinovată cruțare de sine. Dozajul, adecvarea, ajustarea permanentă sînt elementele care permit o bună funcționare a ambiției.
Natura ei complicată predispune la felurite abuzuri de interpretare: leneșul sadea invocă cusururile ambiției sau păcatele cîte unui ambițios pentru a-și justifica somnolența; ambițiosul înfierează neajunsurile trîndăviei sau presupusa mediocritate din spatele moderației pentru a-și justifica „furia ascensională” în scop propriu și personal.
Dialogurile socratice ne oferă un portret clasic al ambițiosului în cultura europeană. Adresîndu-i-se trufașului și înzestratului Alcibiade – căruia, „începînd cu cele trupești și sfîrșind cu ale sufletului”, nu-i lipsea nimic –, Socrate spune: „Află, Alcibiade, că dacă te vedeam mulțumit de toate bunurile de care am pomenit adineauri și resemnat să te mărginești toată viața la acestea, de mult aș fi încetat să te iubesc […]”. Se pare, așadar, că a rămîne în mișcare, a căuta mai departe, a refuza instalarea sînt virtuțile unui ambițios veritabil. Ambiția face parte din economia traseului, e o „ținută de drum”. Decisiv rămîne scopul: nu cel atins, dar cel urmărit.
Ambiția e percepută cu precădere ca o formă de activism, ca un exces de forță motrice: ambițios e cel care se agită, aleargă, face și drege. Dar ea are și ipostaze sedentare, mai discrete, dar nu mai puțin tenace: încăpățînarea, obstinația, îndărătnicia sau statornicia, consecvența, perseverența.
Pe ambițios îl recunoaștem încă de pe băncile școlii. Un pasaj biblic evocă „premianții” din prima bancă (referindu-se la rabi, cărturari și farisei) cărora „le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintîi, în sinagogi” – și îi admonestează prompt și fără cruțare: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!” (Matei 23, 6). Pe de altă parte, în lumea de azi, premianții ajung tot mai rar „în capul mesei și în băncile dintîi”; ei au, adesea, o aură donquijotescă, ce îi salvează de linearitatea „poveștii de succes”, de previzibilitatea „ambițului” cu efect garantat.
La antipod, teoria carierei și a promovării la locul de muncă, numită de L.J. Peter și R. Hull „ierarhiologie” („hierarchology”), ne oferă o abordare diferită a ambiției. În viziunea „americănească”, cinic-pragmatic-mucalită a celor doi autori, pilele tind să bată ambiția, în materie de ascensiune profesională. O spune deja Iago: „E lucru fără leac! Așa-i serviciul. / Înaintarea stă-n scrisori, prieteșuguri, / Nu ține-n seamă de vechimea-n care / Cel nou ia moștenirea celui vechi” (W. Shakespeare, Othello, Actul I, Scena I, traducere de Mihail Dragomirescu). Peter și Hull iau peste picior și așa-numitul „complex Alger” (după Horatio Alger, autor american moralist din secolul al XIX-lea), potrivit căruia, cu cît te chinui mai mult, cu atît promovezi mai repede sau ajungi mai „sus”. Ulcerul, tensiunea, migrenele și alți „indicatori” ai reușitei administrative devin aici elementele unei nosologii a angajatului de succes plin de ambiții (The Peter Principle).
Grecia nu ar fi putut suporta doi Alcibiade, spunea Plutarh, contemporanul său. Dar nici nu ar putea exista doi Alcibiade, adaugă Jacqueline de Romilly, faimoasa elenistă: „În bine ca și în rău, el este unic”. Ceea ce, fără îndoială, se poate spune și despre ambiție.
