Dulciuri, seriale, rugăciuni
Să acționăm potrivit împrejurărilor, Să întîmpinăm netulburați încercările vieții, Să muncim și să ne odihnim pe rînd, Să trăim cu simplitate, Să evităm frămîntarea zadarnică, Adevărata fericire… – sînt titlurile unor scrieri ale lui Seneca, dar ar putea fi, la fel de bine, și speech-uri motivaționale din mileniul trei. (Cu diferența că cele din urmă ar adăuga adverbul „Cum”, la început de titlu.)
Într-o lume a unei relative bunăstări aparent permanente, teama de suferință, de lipsuri și de imprevizibil pare să fie mai mare chiar decît în vremuri de restriște. În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate. Cine mai crede în sfaturi și cuvinte înțelepte – astăzi, cînd, pasămite, le știm și le-am văzut pe toate? Cît de în serios mai pot fi luate îndemnuri și precepte stoice – „a trăi cu simplitate”, „blamarea luxului”, bogăţia văzută ca „izvor de suferinţă” și „pricină a tuturor relelor”, „noblețea omului nobil” ca „sărăcie radicală” – astăzi, în vremuri de glorie ale lui homo emptor?
De aici decurge dilema recentă a consolării: teama crescută în fața suferinței (și nevoia aferentă de consolare) se confruntă cu o rezistență sporită la consolare a „suferindului”.
În plus, consolările „înalte” – credința, rugăciunea, meditația – sînt concurate azi, mai mult ca niciodată, de alinări mai la îndemînă: dulciuri, seriale preferate, gadget-uri cronofage și alte mici plăceri…
Au consolările, pînă la urmă, o substanță proprie, sînt ele „promisiuni adevărate”, oferă un (nou) sens sau reprezintă doar consfințirea, cosmetizarea unui gol ireparabil?
Dincolo de consolarea punctuală, explicită, ca „tratament” acut al unei pierderi sau lipse contingente, observăm o formă de consolare intrinsecă, ce pare să ne însoțească cvasi-permanent: simplul fapt că trăim, că mergem mai departe, mai mult sau mai puțin binedispuși – în condițiile în care știm prea bine că totul e fragil și trecător –, pare să fie rezultatul unei consolări nemijlocite „aflate la lucru”. Dorința (și, cu atît mai mult, plăcerea sau bucuria) de a trăi ar trebui să fie indiciul – dacă nu al unei vitalități oarbe sau al lipsei radicale de reflexivitate – unei consolări funcționale.
Un text despre consolare – fie că propune credința, suspendarea afectelor, uitarea (de sine și de lume) sau alte substitute și „reorientări” – riscă să rămînă, în cele din urmă, neconvingător. Singurul mod în care el poate fi de folos e dacă prinde viață: „lectura ei e împlinită atunci cînd cartea devine viață”, spune Sebastian Maxim despre Cartea consolării divine a lui Meister Eckhart; iar Angelus Silesius îl îndeamnă pe cel care-i citește Călătorul heruvimic: „Amice, mă opresc, acum. În caz că vrei să mai citești / Te du, devino cartea și esența, tu”. Vă spun, la rîndul meu, și eu: de vreți mai multe să aflați, citiți, vă rog, Dosarul.
