La dolce vita vs La deutsche vita
Se vorbește tot mai adesea de „calitatea vieții” în diferitele părți ale lumii și chiar de gradele de fericire ale națiunilor (a se vedea „The Happy Planet Index”, happyplanetindex.org) – pornind de la feluriți indicatori, mai mult sau mai puțin obiectivi, universali și convingători. La o primă vedere, se conturează două modele sau „școli” diametral opuse, de unde și dilema chestiunii: paradigma rural-sud-est-mediteraneeană sau „paradisul natural însorit”, cu exemplul țăranului centenar cretan (sau sard, sud-italian, okinawan etc.) care se bucură de soare, aer curat, hrană „sănătoasă”, de siestă și de o viață socială bogată; și paradigma urban-nord-vest-scandinavă sau „paradisul civilizațional umbros”, cu reprezentarea cetățeanului emancipat, educat, bine remunerat, susținut de un sistem social și de un stat puternic, cu instituții eficiente, infrastructură performantă ș.a.m.d. Ei bine, care e adevărul? Ce se află în spatele acestei dihotomii? Cum împăcăm cele două viziuni? Există acești „poli” cu adevărat sau sînt doar proiecții ale unor forme ideale din mintea noastră? Iată cîteva dintre întrebările de la care pornește Dosarul de față.
Deplasarea dinspre nord spre sud – sau invers – e o călătorie în spațiu și în timp totodată. Mergînd spre sudul pitoresc, originar, primordial, călătorim în trecut; migrînd spre nordul modern, performant, eficient, călătorim în viitor.
Vechiul, romanticul „Drang nach Süden” (propensiunea către sud) pălește în fața unui nou, pragmatic „Drang nach Norden”. Pitorescul solar și vestigiile sudului continuă să farmece, dar preamărita bunăstare scandinavă îi atrage în tot mai mare măsură pe noii imigranți din sud-est și pe nord-vest-europeni deopotrivă. Germanii de azi privesc spre țările scandinave cu același jind și admirație candidă cu care ne uităm și noi sau italienii la „nemții înstăriți”.
Față de nordul protestant, sudul pare să sufere, pe plan socio-economic, în cheie weberiană, de o carență de capitalism. Dar nu de o lipsă sau de un refuz e aici vorba, ci mai degrabă, după cum remarcă Jean-Michel Schmitt, de un alt tip de capitalism: „în timp ce protestantismul a instalat în nord un capitalism rațional, «Europa de Sud s-a plasat într-un capitalism de lux și plăceri» – capitalismo con un po’ di riposino… Astfel, nu este de mirare că aceste țări «nu au reușit niciodată să realizeze o relație de adeziune a Poporului la Stat», pe care l-au eludat sistematic prin evaziune și clientelism: statul este totdeauna anti-riposino!” [riposino (it.) – „pui de somn, ațipeală, siestă”] (Vintilă Mihăilescu, „Riposino, Max Weber și Europa cu două direcții”, Dilema veche, nr. 695, 15-21 iunie 2017).
O recentă zicală germană evocă, plastic și concis, „relația” dintre Germania și Italia – țările care ilustrează îndeobște șablonul nord-sud la nivel european: „Italienii îi respectă pe nemți, dar nu-i iubesc; nemții îi iubesc pe italieni, dar nu-i respectă”. La dolce vita sau La deutsche vita – aceasta e întrebarea.
