Dulce ca mierea e vinul patriei

Publicat în Dilema Veche nr. 711 din 5-11 octombrie 2017
Dulce ca mierea e vinul patriei jpeg

Am băut primul vin îmbuteliat românesc în anii ’80, la restaurantul Calul bălan din Neptun. Era un Chardonnay de Murfatlar, inevitabil dulce, servit în ceșcuțe albe de porțelan, ca tăria în vremea prohibiției; eram minor și chelnerul a încercat, probabil, să mascheze ilegalitatea. Am părăsit locanta euforic și entuziasmat de vinul dulce de surcele, convins că am băut ambrozie și nectar.

Cîțiva ani mai tîrziu, la începutul anilor ’90, aflat pentru prima oară în Franța, am vizitat, împreună cu un vechi prieten, un han de țară ținut de Armand Poinsot, un gastronom formidabil, modest și ospitalier, în localitatea burgundă Arnay-le-Duc. Fără să fie fandosit, excelentul local Chez Camille avea o cramă proprie, cu rafturile pline de sticle vechi, prețioase, acoperite cu un strat de praf venerabil. Am încercat mai multe vinuri – fără îndoială, remarcabile. Nu-mi amintesc însă nici un detaliu. Știu doar că am băut cu mare bucurie.

Beneficiam, în ambele situații, pe litoralul socialist și în Burgundia gurmandă, de „toleranța“ superficială a inocenței – o simplă consecință a lipsei de criterii și discernămînt, care îmi îngăduia să mă bucur chiar și de un vin prost, dar care nu-mi permitea să apreciez la adevărata lui valoare un vin excelent.

Evoluția de la gustul dulce la savorile nuanțate și sofisticate e o bună metaforă a maturizării. Vinul, băutorul și piața evoluează deopotrivă de la un stadiu inițial al gustului dulce spre un gust maturizat, pentru care „bun“ nu e – ca pentru sugari – totuna cu „dulce“: și cel mai prestigios vin s-a format dintr-un must dulce; iar băutorul juvenil, amator de licori dulcege, se maturizează, învățînd să aprecieze farmecul aparte al acidității și al astringenței; la fel și o piață nouă, axată, la început, pe cantitate și pe vinuri zaharate, de duzină, evoluează, în cele din urmă, producînd și importînd vinuri de calitate.

Nu includ în categoria acestui tip de dulce brut, rudimentar, „de primă instanță“, dulcele elaborat, ales și rar al prețioaselor vinuri botritice, produse din struguri „stafidiți“, mai precis, din boabele culese tîrziu, spre sfîrșitul umed și răcoros al toamnei, atinse de maladia benignă a Putregaiului cenușiu sau Botrytis cinerea.

România are soiuri locale excelente și, mai nou, bine cultivate: de la Fetească – albă, regală și neagră – la străvechea Crîmpoșie (al cărei nume îmi amintește întruna de Cotletele Crîmpoțești ale lui Edward Lear), Băbească, Busuioacă, Frîncușă, Galbenă de Odobești, Negru Vîrtos (tatăl Negrului de Drăgășani), Mustoasă de Măderat, Zghihară și altele. Pentru aceste soiuri nu-mi fac însă griji – sînt pe mîini bune. Cred însă că ar prinde bine o reabilitare a unui soi venetic, mai puțin sofisticat, dar plin de șarm și de o prospețime explozivă. Mă gîndesc la Căpșunică sau vitis labrusca – un soi de viță nord-americană importată în Europa în secolul al XIX-lea, în vremea filoxerei. Italienii o comercializează deja ca spumant, în fiole elegante, sub numele Fragolino, iar austriecii au transformat Căpșunica lor, odinioară disprețuită, într-o marcă protejată și înregistrată a regiunii Burgenland, sub numele Uhudler.

Din păcate, încă se mai practică falsificarea fără scrupule a unor soiuri prestigioase și mai puțin răspîndite, cum ar fi Grasa și Busuioaca, ce pot fi găsite, printr-un evident abuz de denominație, pe toate drumurile, la un preț de nimic; iar anumiți producători încă abuzează de inocența consumatorilor jonglînd după bunul plac cu clasificări sforăitoare – precum „cules la maturitate deplină“, „cules tîrziu“, „cules la înnobilarea boabelor“ – sau cu denumiri absurde din categoria: „Dry Riesling demisec“.

Vinul românesc încă mai pendulează între excelență și submediocritate; încă îi lipsește, ca și țării, un middle class, o medie sănătoasă a calității acceptabile, constante și accesibile. Un bun indicator de normalizare a gusturilor și a pieței de vin deopotrivă ar fi, cred, ameliorarea vinurilor vărsate sau „ale casei“; iar evoluția lor, de la „spălătură de butoi“ îndulcită la vin de masă onorabil, a început deja să se petreacă.

În tot cazul, dacă gustul nediferențiat pentru dulce e marca unei „încremeniri în candoare“, putem spune, cred, că piața vinurilor românești și-a pierdut, în sfîrșit, cu bine, inocența.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.