O patologie dezirabilă

„Dintre bunuri, cele mai de preț se nasc din nebunia (manía) cea dată nouă în dar de zei” (Platon, Phaidros 244A). Cel tîrziu această observație, scrisă în urmă cu 2.500 de ani, marchează începutul unei lungi „prietenii” între prodigiozitatea în materie de creativitate și un anumit dereglaj fecund de sorginte divină – fie că vorbim de zeu, daimon, djinn, geniu sau spirit. Platon distinge patru forme de nebunie sacră (manifestări de „genialitate”, am spune azi), înțeleasă ca „patologie benignă”: nebunia profetică (patronată de Apollo), nebunia telestică sau rituală (patronată de Dionis), nebunia poetică (inspirată de muze) și cea erotică (insuflată de Eros și Afrodita).

O altă asociere străveche e cea dintre geniu și melancolie – înțeleasă, inițial, nu atît ca „tristețe”, dar ca dezechilibru al umorilor. Melancolia predispune la posesii demonice și e „o stare prin care sufletul se poate elibera de învelișul corpului și al simțurilor (restrictive, în viziune platoniciană), căpătînd acces la cunoașterea pură”, scria un Prospero Calani în secolul al XVI-lea.

Genialitatea devine o trăsătură personală, o însușire individuală, ca atunci cînd spunem „un tip genial”, abia tîrziu, în secolul al XVII-lea.

Dacă în antichitate „etiologia” genialității evoca o maladie spirituală de sorginte divină (manía), genialitatea e pusă mai tîrziu în seama unui dezechilibru sufletesc (melancolia). Începînd cu modernitatea, cauzele ei încep să fi căutate la nivel somatic, prin disecarea (la propriu) a însuși „organului” presupus al genialității: creierul. Thomas Harvey, un anatomopatolog american, va căuta zadarnic, ani de-a rîndul, sursa genialității, disecînd creierul lui Einstein în sute de tranșe, pe care le va distribui ca pe sfintele moaște feluritor universități, cercetători și admiratori ai marelui fizician. Encefalul devine astfel obiectul magic al unei noi hagiografii moderne (Michael Hagner).

În percepția genialității s-a petrecut o schimbare de paradigmă. Geniul universal face loc geniului de nișă (tehnologic). Geniul romantic, neadaptat, melancolic e înlocuit de geniul pragmatic, pozitiv, de succes. La antipodul melancoliei, geniul recent pare vesel, chiar cool: Einstein, enfant terrible, ne scoate limba; politehniști de geniu, precum Bill Gates, Steve Jobs, Elon Musk ș.a.m.d., sînt destinși, suverani, abordează nonșalant orice subiect și au răspunsuri „de milioane” la orice întrebare. Geniul nu mai oglindește, melancolic, un mister inefabil, ci găsește, cu iscusință rebusistică, soluții geniale sau măcar ingenioase: misterele există pentru a fi dezlegate. De parcă nu degeaba „geniu” și „inginer” au o etimologie comună (ingenium).

Multe isprăvi omenești pot fi explicate evoluționist, mecanic, pornind „de jos în sus”: evoluția de la invenția roții la mașina de Formula 1 sau de la descoperirea focului la cuptorul cu microunde reprezintă, în fond, un salt de grad, nu de gen. Dar opera geniului e, „după chipul și asemănarea” Creației, în mai mare măsură ex nihilo, și e de neimaginat în afara unei participări supraterestre, a unei inspirații venite „de sus în jos”, din înaltul cerului.