Vilegiaturistul rege
Dacă mirajul micilor și marilor călătorii departe de casă e vechi de cînd lumea, concediul, „legalizarea timpului liber”, a apărut abia tîrziu, în prima parte a secolului al XX-lea. Anticipînd parcă turismul de masă, primele ghiduri de călătorie din spațiul european (Murray’s, în Anglia, și Baedeker, în Germania) apar deja – în forma pe care o știm astăzi: cu informații practice, obiective, actuale, și nu în forma jurnalelor de călătorie personale, mai mult sau mai puțin literare – în prima parte a secolului al XIX-lea.
Definiția clasică a concediului de odihnă (prescurtat, sec, „CO”, în tabelele și în evidențele administrativ-contabile), cu funcția aferentă, cvasi-medicală, de refacere, de „reîncărcare a bateriilor”, pălește în fața noilor valențe ale acestui răstimp de libertate, în care devenim, pe cît se poate, „regi pentru o zi”: globe-trotter-i, „mînă spartă”, gurmanzi cazați în hoteluri luxoase, în clădiri istorice, în castele medievale. Noul tip de concediu dezlănțuie vaste reverii – depănate cu predilecție la amurg, în fața unei mese copioase: cum ar fi să te afli veșnic în concediu? Dar să ai o casă în locul de vacanță? Ți-ai putea imagina să trăiești aici? –, curmate crunt, odată cu prima valiză extrasă smucit din portbagajul autoturismului sau, cel tîrziu, în prima zi de muncă.
Locul în care se desfășoară concediul – odinioară, un loc retras, umbrit, compatibil cu moțăiala postprandială – devine întruchiparea paradisului pe pămînt (topos extrem de frecvent în reclamele turistice): un loc îndepărtat (paradisul nu poate fi peste drum de casă), idilic (preferabil, o insulă), permanent însorit.
Vorbind de soare, orice concediu are cîțiva potențiali dușmani: vremea rea, ploaia ruinează orice vacanță: „Să aveți vreme bună!” e urarea nelipsită la plecarea în călătorie; iar „Ne-a plouat întruna, dragă!” e lamentația supremă. Se reproșează apoi, anumitor destinații, că ar fi (prea) turistice. Dar ce mai înseamnă o destinație neturistică în ziua de azi, cînd cele mai multe locuri sînt deopotrivă cunoscute, accesibile și aglomerate (fie și în grade diferite): Parisul și Iașiul, Creta și Krapeț, Sinaia și St. Moritz, Tirolul și Valea Prahovei, Bangkok și Vama Veche, Goa și Năvodari?Azi, cînd pînă și Tibetul, Muntele Athos, Cernobîlul și Phenianul au devenit obiective „turistice”? Ne dorim oare un loc ostil, neprimitor, care nu are nimic de oferit? Și de ce ne-am duce acolo? Am fi, realmente, dispuși să mergem iarna la mare și vara la schi, să dăm Roma pe Roman numai pentru a fi împotriva curentului, în răspăr cu turismul de masă? Ar exista, totuși, un argument în favoarea acestei împotriviri: orice colț de lume are ceva de arătat, pentru cine are ochi să vadă. Fiecare ungher al creației are un anumit farmec, fie și ascuns, discret pînă la insesizabil. Și aproape orice loc a parcurs cîndva o vîrstă de aur sau a avut măcar parte de vremuri mai bune – chiar și Amara, Slobozia, Slatina, Vaslui sau Babadag, ca să enumerăm doar cîteva dintre destinațiile – la o primă vedere, nefrecventabile – vizitate cu spor și asiduitate de Mirel Bănică (Prin România. Carnete de drum). A vrea să fii într-un loc binecunoscut pentru frumusețea sa, dar neștiut de nimeni definește schizoidia sentimentului turistic.
Concediul poate fi perturbat și de teama – a românilor, și nu numai – de a întîlni compatrioți. „E plin de români!” – sună un argument frecvent pentru a evita anumite locuri de vacanță. Prezența unui element de acasă anulează depărtarea, spulberă vraja paradisului exotic. Nu ne mai rămîne decît să le urăm, celor care nu au fost încă în concediu, vreme însorită, pe-un picior de plai fără picior de român (cu excepția domniilor lor)!
