Chichița nostalgiei
Am sperat că tema trecutului recent, ca substanță a nostalgiei, să nu survină atît de des în acest Dosar. Se pare însă că una dintre formele cele mai redutabile și mai actuale ale nostalgiei este aceea față de presupusele avantaje ale vechii orînduiri. În fosta RDG, această maladie are un nume special: Ostalgie (în traducere, „estalgie“). Adică nostalgia (esticilor) față de vechiul trai din Germania de Est. De altfel, nostalgia față de „avantajele“ sclaviei – cînd, de bine, de rău, „ședeam împrejurul căldărilor cu carne și mîncam pîine de ne săturam“, cum se lamentau fiii lui Israel proaspăt eliberați din robia egipteană (Ieșirea, 16,3) – e la fel de actuală acum ca și în vremea Exodului. Acest tip de nostalgie estică a dus și la fenomenul comercial „communist chic“, cu exemplul clasic al imaginii omniprezente a lui Che Guevara – pe tricouri, căni, afișe etc.
Definiția clasică a nostalgiei este „dorința de a se întoarce“ a celui plecat de acasă – în sensul cel mai larg. Ar mai fi de spus că nostalgia e o afecțiune de tranziție, o nevroză care apare atunci cînd ești suspendat între un trecut – bun sau rău, dar familiar, cunoscut – și un viitor inevitabil incert, impalpabil. Nostalgia e o teamă de interval, o formă a răului de călătorie.
De dragul anecdotei, s-ar putea scorni că „Torna, fratre!“ – un îndemn originar la întoarcere – e expresia prin excelență a nostalgiei românești.
Pentru cel măcinat de nostalgie, nimic nu mai are gust, totul devine anost (din anostos, în neogreacă, „fără gust“). În același registru, „nostim“ însemna odinioară „plăcut la gust, picant“.
În Dosar sînt pomenite și echivalentele din alte limbi ale „nostalgiei“. Merită amintit aici și românescul „dor“. Lăsînd la o parte discuțiile despre presupusa intraductibilitate a acestui cuvînt, observ în treacăt că atît latinescul dolus, cît și grecescul dólos, din care ar proveni „dor“, înseamnă „cursă, capcană, înșelătorie“. Ceea ce îmi amintește de finalul basmului Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. Revenit acasă, mînat de dor și nostalgie, Făt-Frumos deschide, cu un ultim gest, fără să bănuiască nimic, capacul chichiței unui „tron odorogit“, din care se ivește fulgerător, ca dintr-o capcană, propria moarte. „Chichiță“ – aici, „lădiță, cutie“ – înseamnă, îndeobște, „vicleșug, șiretlic, șmecherie“. Să avem așadar grijă ce nostalgii avem, căci timpul trece, dar vremurile se mai și întorc.
Ilustrație de ION BARBU
