Sindromul Paris
Parisul este unul dintre cele mai emblematice orașe ale omenirii, atrăgînd zeci de milioane de turiști în fiecare an. În 2022, numărul estimat a fost de 44 de milioane.
Fiind promovat ca orașul iubirii, mai toți turiștii vin vrăjiți de această aură, atrași de o sumedenie de clișee care învăluie capitala Franței. Și tocmai această așteptare provocată de clișee poate cauza o experiență traumatică: orașul perfecțiunii pe care turiștii îl au în minte se suprapune brusc peste realitatea străzilor înghesuite, nu întotdeauna impecabil de curate, și chiar peste atitudinea uneori arogantă a francezilor (care refuză de multe ori să vorbească în engleză, deși cunosc prea bine limba). Dezamăgirea este uneori atît de mare încît poate provoca o bizară tulburare psihologică, trecătoare, denumită sindromul Paris.
Sindromul Paris a fost identificat pentru prima dată la mijlocul anilor 1980 de un psihiatru japonez, Hiroaki Ota, care a descoperit că turiștii din Japonia sînt cei mai afectați de această tulburare – sindromul poate provoca atacuri de panică, de multe ori caracterizate prin halucinații sau chiar atitudini agresive față de parizieni. Potrivit lui Ota, cauza principală a acestor cazuri este dezamăgirea: turiștii care se află pentru prima oară la Paris vin cu niște așteptări prea mari și descoperă la fața locului că Parisul nu este acel oraș perfect de carte poștală de care s-au îndrăgostit.
Bineînțeles, există mulți specialiști care nu sînt de acord cu acest diagnostic. Într-un interviu pentru Daily Mail, profesorul de psihologie Craig Jackson, de la Universitatea din Birmingham City, care a studiat afecțiunea, a declarat că psihiatrii și psihologii nu pot fi de acord cu privire la ceea ce este, de fapt, sindromul Paris. „Nu este o afecțiune psihiatrică pe deplin recunoscută, cum ar fi schizofrenia sau depresia, fiind mai degrabă o colecție de simptome subiective. Cei afectați se simt sau acționează în mod neobișnuit, modificîndu-și personalitatea, atunci cînd experimentează medii noi. Simptomele sindromului Paris sînt, în același timp, comportamentale, psihologice și fizice.”
Potrivit lui Jackson, simptomele pot include senzații ciudate, cum ar fi halucinații sau trăiri senzoriale augmentate: „Indivizii se pot simți destul de diferiți de ei înșiși, dar în același timp se pot simți vag conștienți că experimentează o parte diferită a lor. Unii descriu momentul ca pe o trăire ciudată, asemănătoare unei lovituri în moalele capului care îi face să-și piardă cunoștința. Alții au declarat că, deși știu ce se întîmplă în jurul lor, totul le pare ireal, ca și cum devin un fel de spectatori ai propriilor corpuri. Pentru alții, simptomele pot fi atît de covîrșitoare, încît nici nu mai sînt conștienți de ceea ce li se întîmplă. Martorii și partenerii de călătorie îi descriu adesea ca fiind complet diferiți de eul lor obișnuit, ceea ce poate fi destul de înspăimîntător uneori”.
Există și cazuri în care simptomele se agravează. Potrivit lui Jackson, unii turiști suferă chiar de convulsii sau simptome similare cu atacurile de panică, avînd nevoie de spitalizare și sedare pentru a-și putea reveni. Alții o iau razna de-a binelea, imaginîndu-și că se află într-o situație periculoasă – există cazuri cînd turiștii care au experimentat sindromul Paris au atacat parizienii.
Potrivit Reuters, în 2006, ambasada Japoniei la Paris a trebuit să repatrieze cel puțin patru vizitatori, inclusiv doi care credeau că era supravegheată camera lor de hotel, existînd un complot împotriva lor.
Alte cazuri extreme ale celor care suferă de sindromul Paris au fost raportate de ziarul francez Journal du Dimanche. Un turist devenise convins că este Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, iar altul, că este atacată cu microunde, emise din Turnul Eiffel.
Comentînd cazurile, psihologul Yousef Mahmoudia din Paris a declarat că aproximativ o duzină de turiști japonezi au nevoie de tratament un an întreg după ce vizitează capitala Franței. Potrivit lui Mahmoudia, șocul care declanșează aceste tulburări este cauzat de așteptările turiștilor care intră în conflict cu realitatea străzilor murdare din Paris, a zgomotului și a parizienilor pe care îi percep ca neprietenoși. „O treime dintre pacienți își revin imediat, o treime suferă recăderi, iar restul au psihoze.”
Pentru Daily Mail, profesorul Craig Jackson a declarat că, deși experții nu reușesc să cadă de acord cu privire la cauzele sindromului Paris, majoritatea recunosc că acesta este influențat de diferențele individuale, cum ar fi personalitatea, sănătatea mintală sau chiar experiențele trecute.
În unele cazuri, poate fi influențat și un de șoc cultural acut – o culminare a efectelor cauzate de oboseala călătoriei, diferențele de limbă sau culturale sau situații în care destinația este semnificativ diferită de ceea ce se aștepta persoana respectivă. Jackson a adăugat că este posibil ca turiștii să se confrunte cu stări similare atunci cînd vizitează alte orașe emblematice, precum Londra.
Dar sînt cu adevărat turiștii japonezi mai predispuși la acest sindrom? „Îmi pot imagina că este perfect plauzibil, mai ales pentru turiștii care provin din culturi mult mai politicoase și mai reținute, să fie confrunți dintr-o dată cu realitatea vieții din capitalele europene. Șocul cultural ar putea fi destul de înspăimîntător și alarmant.”
Sindromul Paris poate lovi, așadar, și la Londra, Roma, sau Berlin. Însă au fost cazuri cînd această tulburare a fost resimțită în galeriile de artă și chiar și în natură, pe vîrful unui munte sau în plin deșert – locuri și obiective cunoscute doar cu mintea.
Impactul pe care realitatea îl are asupra minții subjugate de imaginație poate declanșa, uneori, trăiri haotice, augmentate, dezamăgiri sau, din contra, bucurii covîrșitoare, pe care nu le putem gestiona și care ne fac să ieșim din matcă.
