Obiectele vii
„Găsisem o păpușă veche, superbă, pentru una dintre clientele mele care le colecționează. I-am oferit și cutia originală, care ar fi adăugat valoare obiectului, însă ea a refuzat. Cînd am încercat să învelesc capul fragil de porțelan al păpușii într-o hîrtie de mătase, aceasta m-a oprit, exclamînd: «Dumnezeule! Nu faceți asta! Se va sufoca».”
Anecdota aparține unui anticar din Franța și a fost amintită într-un articol publicat în revista Psychologies, de psihologul Erik Pigani. Probabil, atît psihologul, care încerca să răspundă întrebării: „Sînt colecționarii niște persoane nevrozate?”, cît și mare parte a oamenilor, care nu au microbul colecționarului în sînge, ar găsi anecdota cel puțin amuzantă, dacă nu bizară de-a dreptul.
Personal, o găsesc firească.
Timbre, cutii de chibrituri, evantaie, păpuși de porțelan, seria parfumurilor Shalimar și, cea mai recentă: acele de păr chinezești. Sînt supusă adicției colecționarului. Cînd un nou obiectiv apare în raza pasiunilor mele, simt că mă îmbolnăvesc. Începe cu un mic frison: curiozitatea. De îndată ce-mi atrage atenția, încep să-l observ, din depărtare: cum ar arăta alături de celelalte? S-ar potrivi? Dacă încep să visez la el, să-l văd aievea cu ochii minții și să mi-l imaginez deja în posesia mea, simțind în mod real bucuria de a-l avea, știu că nu mai pot da înapoi. Febra s-a declanșat: trebuie, trebuie să-l am.
Începe vînătoarea. Tatonez terenul. Îl curtez, la început, discret. Întotdeauna e la mijloc un tîrg: ce îmi cere pentru a mi se oferi?
Dar, dacă simt că pur și simplu nu mai pot trăi fără el, că viața ar fi searbădă dacă nu l-aș avea, înlătur, rînd pe rînd, obstacolele. Dacă sînt financiare, economisesc, „redistribui fonduri”. Îmi repet, ca o litanie, versurile cîntecului lui Kenny Rogers. You never count your money / When you’re sittin’ at the table / There’ll be time enough for countin’ / When the dealing’s done. („Nu te gîndi la bani / În timpul jocului / Vei avea suficient timp să-i numeri / După ce cărțile au fost împărțite.”) Dacă este o chestiune de „disponibilitate”, dacă pare a fi de negăsit, rezerv o croazieră pe Internet și plec în căutarea lui, săptămîni, luni, uneori chiar mai bine de un an. Odată ce dorința pune stăpînire pe mine, pasiunea nu se estompează. Și nici nu încetează după ce îl obțin. Căci ceea ce-l animă pe un colecționar nu e nevoia de a avea, ci nevoia de a obține.
Iar asta ar fi marea diferență între colecționari și oameni care cumpără compulsiv. Pentru un colecționar, obiectul depășește materialul. Colecționarul nu strînge „obiecte”, ci povești. Averile unui colecționar capătă alte valențe decît cele pur materiale pentru că ele conservă și amintirea obținerii sale. Indiferent de tipul de colecție, indiferent de preț sau raritate, fiecare piesă din colecție se transformă într-o entitate vie, învestită cu dorințe, visuri și cu foarte multă pasiune, devenind un soi de alter ego al colecționarului. De aceea, colecționarii sînt extrem de fideli fiecărei achiziții căci, pînă la urmă, își sînt lor înșile fideli.
Pasiunea care îi animă pe colecționari a atras atenția psihologilor, care au încercat să disece mecanismele psihologice care declanșează patima lor, asemănată de multe ori cu o adicție. Unii, precum psihanalistul american Werner Muensterberger, văd în adicția colecționarului o frică de singurătate. „Microbul”, susține Muensterberger, își are originile în copilăria timpurie. „La naștere, bebelușul nu face distincție între el și mama lui, trăind cu ea într-o stare de fuziune. Însă, într-o zi, își dă seama că mama ar putea dispărea. Prins de angoasă și de frică, își întinde mîinile, apucă un obiect și îl ține aproape de el. Este «obiectul de tranziție», prelungirea în exterior, care îi permite să scape de frica de singurătate.” Potrivit lui Muensterberger, care îl amintește pe Balzac, scriitorul care a crescut fără mamă, iar ca adult s-a ruinat din cauza colecțiilor sale, colecționarul ar găsi, în fiecare dintre achizițiile sale, un obiect de tranziție.
O altă caracteristică a colecționarilor care i-ar trece în rîndurile dependenților: absența unui punct de saturație. Chiar dacă gustul lor se schimbă și interesul lor se mută către alte tipuri de articole, colecționarii nu se pot opri niciodată. Potrivit psihiatrului Robert Neuburger, odată ce ajunge să completeze o serie, colecționarul intră într-o stare de depresie, simțind că a ajuns la un final de drum. Pentru a depăși depresia, asemănată unui soi de post-partum, pornește în construirea altei serii sau a altei colecții. Această căutare perpetuă e ca o sete, nicicînd pe deplin ostoită.
Ce ignoră specialiștii în descrierea „simptomelor” unui colecționar este, de fapt, bucuria care îl animă. E drept, cel puțin în ceea ce mă privește, colecționarul adoră începuturile de drum, cu toate promisiunile pe care noul le aduce. În direcția asta, probabil că Henri Codet, unul dintre fondatorii Societății Psihanalitice din Paris, a descifrat cel mai bine, în urmă cu peste un secol, mecanismul acestei adicții. Codet susținea că, de fapt, colecționarul este persoana care refuză să-și părăsească copilăria, identificînd patru caracteristici psihologice: dorința de posesie, nevoia de activitate spontană, impulsul de a excela și tendința de clasificare. „Găsești toate aceste trăsături specifice la copii”, a afirmat psihologul.
Aș mai adăuga încă o caracteristică a copilăriei: de fiecare dată cînd găsește ceva nou sau cînd își contemplă poveștile adunate, fie ele timbre, păpuși de porțelan, ace de păr chinezești sau evantaie, colecționarul se bucură ca un copil.
