Mai avem nevoie de profesori?

„Profesorii știu să-și ceară drepturile, da’ ce performanțe au?” „Să le fie rușine profesorilor! Fiecare cetățean lucrează opt ore pe zi, cinci zile pe săptămînă, concediu maxim 21 zile pe an! Domnii profesori au doar trei sau cinci ore pe zi de predare. Nemaivorbind de vacanțele de Crăciun, de Paște, între semestre, vacanța de vară...” „Să-și ia încă un job dacă nu le ajung banii, că la școală muncesc doar patru ore, iar vacanță au cinci luni pe an.”

Din multele reacții apărute pe rețelele sociale, în siajul grevei profesorilor, se pare că nu mai avem nevoie de profesori. Și nu doar din aceste mesaje, ci din atitudinea majoritară a societății atît față de dascăli, cît și față de meseria de dascăl – o necunoscută pentru cei care au impresia că patru sau cinci ore de predare sînt o nimica toată. 

Dar cînd nu faci o facultate grea, cînd n-ai intrat niciodată într-o clasă și nu știi cît te consumă acele ore la catedră (pentru care te pregătești încă alte ore bune), bineînțeles că nu înțelegi cît de grea este această meserie, care are de-a face cu intelectul, nu cu strungul. Cînd nu înțelegi, ai două posibilități: ori te documentezi, cauți să afli, ori devii violent. 

Iar actele de violență împotriva profesorilor au crescut în ultima vreme, nu doar în școli, ci și în sfera publică. Deși sînt încontinuu discreditați, li se cere vehement să ofere elevilor cea mai bună educație – uneori părinții, chiar și elevii, știu mai bine decît profesorii înșiși cum și ce ar trebui să se predea. 

Profesorii sînt responsabili atît pentru educația elevilor, cît și pentru buna-cuviință. „Ce vă învață ăia la școală?” a înlocuit, în timp, întrebarea „Cum te-au educat părinții?”. Mai nou, profesorii trebuie să se conformeze modei educației parentale permisive, căci sănătatea mintală a elevilor, fragilizată, n-o mai poți brusca nici măcar cu o mustrare, darămite cu o suspendare sau o exmatriculare – chiar în cazurile de violență extremă din partea elevului. 

Însă toată această atitudine, folosită pentru a blama profesorii, pentru a-i face să se simtă vinovați și a-i subjuga constant în exercitarea profesiei la cele mai înalte standarde, nu face decît să diminueze orice pasiune pentru meserie. Ne plîngem neîncetat de calitatea educației, însă ignorăm cu seninătate că această calitate costă. 

Potrivit opiniei majoritare, odată intrați la catedră, profesorii ar trebui să devină un soi de mucenici, care să se sacrifice pe altarul pasiunii lor. Căci dacă nu vor să predea, dacă n-au această pasiune, de ce mai intră în învățămînt? „Dacă nu le convine salariul, să se angajeze în altă parte” – este altă abordare, deja clasică, în rîndul celor care critică pretențiile salariale ale profesorilor. 

Problema este că s-ar putea chiar să o facă – ministrul Educației, Ligia Deca, anunțînd de altfel că în curînd România se va confrunta cu o criză de deficit de cadre didactice. 

Într-adevăr, profesorii n-ar fi trebuit să ajungă la grevă, cerînd drepturi salariale. Ar fi trebuit să aibă condițiile necesare pentru a-și putea desfășura meseria de dascăl în condiții optime, să aibă atît confortul material, cît și pe cel psihologic, care să le permită să se concentreze pe actul educațional. Însă niciodată profesorii din România nu au avut acest „lux” al normalității.

Potrivit celor mai recente date, publicate de Comisia Europeană, profesorii români sînt printre cel mai prost plătiți din Uniunea Europeană – în prezent, salariul unui profesor debutant fiind de 2.400 de lei (potrivit site-ului edupedu.ro). Din acești bani, unui tînăr, care locuiește cu chirie, i-ar mai rămîne în jur de 400 de lei pe lună. Adică atît cît să nu moară de foame, permițîndu-și doar strictul necesar. 

Dar acestea sînt detalii care nu ne privesc și despre care nu avem chef să vorbim. Preferăm să vorbim despre meditațiile pe care aceștia le dau – la o zi de la debutul grevei, pe site-ul Digi24 a fost publicată o anchetă, denumită „Profesorii sînt în grevă, dar dau meditații intensiv și fără bon”. Potrivit jurnaliștilor anchetatori, „unii dintre profesori cîștigă sute de mii de lei pe an din meditații, iar legea îi obligă să declare sumele pe care le încasează de la elevi. Dar foarte puțini sînt cei care se și conformează. În schimb, își fac publicitate în mediul online”. 

Un subiect pe placul publicului, care preferă să demonizeze profesorii, pentru slabele rezultate la învățătură ale copiilor. Meditațiile, din care aceștia cîștigă, în opinia publică, averi fabuloase, sînt văzute ca un soi de șpagă dată hrăpăreților de la catedră, ca o condiție pentru ca elevul să treacă clasa. Profesorii sînt catalogați ca fiind niște „bișnițari” care dau meditații ca să se îmbogățească pe spatele părinților, detaliile fenomenului meditațiilor nefiind de fapt interesant pentru noi.

Căci nu ne pasă că acestea sînt o formă suplimentară de educație – fie pentru elevi foarte buni, care vor performanță, fie pentru elevi foarte proști, care nu sînt în stare să învețe de unii singuri. În plus, fenomenul este alimentat, la noi, de nevoile financiare acute ale profesorilor – pentru mulți este singurul lor mijloc de a-și plăti facturile sau de a-și permite, cînd și cînd, să-și mai cumpere o carte. Dar ne grăbim să le incriminăm ca fiind infracțiuni și purtări josnice față de bieții copii. O fabulație, menită să oblojească eșecuri parentale și să dea apă la moară guvernanților de a menține salarii mici în învățămînt.

Un alt subiect pe placul publicului: spărgătorii de grevă. Un reportaj PRO TV i-a glorificat pe acei profesori care nu au participat la grevă, dibuindu-i prin diferite școli de la sate și făcîndu-le portrete elogioase de sfinți: „Au pus interesele copiilor mai presus de propriile interese!” – o aluzie deloc subtilă la faptul că greviștii sînt, de fapt, niște egoiști cărora nu le pasă de bieții elevi. 

Căci subiectul grevei profesorilor a deviat înspre „impactul dezastruos” pe care aceasta îl va avea asupra elevilor.

În ton cu presa și cu păreriștii de pe rețelele sociale, autoritățile au găsit de cuviință să manifeste și ele îngrijorări față de părinți și copii, premierul Nicolae Ciucă afirmînd într-o conferință de presă: „Vom ajunge la un rezultat astfel încît copiii şi părinţii să nu fie victimele acestui demers”.

De partea elevilor, Miruna Croitoru, președinta Consiliului Elevilor, a afirmat cu aplomb că nu este de acord cu faptul că elevii sînt folosiți drept armă emoțională de profesori pentru revendicările lor salariale. „Susținem principiile din spate, dar nu sîntem de acord ca elevii să fie utilizați drept armă emoțională pentru a atrage atenția asupra subfinanțării, (...) considerăm protestele profesorilor un impact negativ imens asupra actului de predare-învățare-evaluare”.

Printre talk-show-uri, una dintre cele mai vehiculate teme – „Credeți că dacă profesorii vor avea salarii mai mari se va îmbunătăți de mîine calitatea educației?” – este însăși esența stării actuale a educației. O gîndire pe termen scurt, combinată cu o nepăsare crasă, atît față de bunăstarea educatorilor, cît și pentru viitorul elevilor. Căci, pe de o parte, se insinuează faptul că profesorul sabotează actul educațional la catedră, iar pe de alta se ignoră cu desăvîrșire faptul că salariile actuale din Educație nu mai tentează oameni bine pregătiți.

O altă inepție: să fie profesorii plătiți în funcție de performanțe. Însă cum testezi aceste performanțe? Urmărind traseul unui elev de la terminarea școlii pînă la senectute? Dacă ajunge un om realizat în viață, datorită profesorului, îi mărești acestuia salariul post-mortem? Sau după notele pe care le primește în școală? Însă, în cazul acesta, ce va face un profesor care are parte de elevi mediocri? Le va da nota meritată, riscînd să aibă un salariu mic, fără a avea de fapt nici o vină? Sau, constrîns de această formă de salarizare în funcție de performanță, le-ar falsifica meritele pe hîrtie, întreținînd astfel un sistem deja pervertit în fabrică de diplome?

Este trecut cu vederea, în mod grosolan, faptul că această grevă a profesorilor, pentru drepturile salariale, este făcută tocmai în interesul copiilor. Asigurînd un statut financiar decent profesorilor, nu doar că le dai ceea ce merită, însă ridici de pe umerii lor presiunile, atît de ordin material, cît și social. Căci un om bine îmbrăcat este întotdeauna mai apreciat decît unul care se îmbracă de la second hand. În plus, făcînd meseria atractivă, ispitești la catedră oameni de calitate, bine pregătiți, primul pas pentru a reconstrui un sistem educațional, de care ne plîngem cu toții.

Cît de moral și cît de constructiv este să ne plîngem întruna de acest sistem, cerînd profesorilor să își practice meseria la standardele înalte pe care le dorim, fără să-i răsplătim pe măsură, obligîndu-i să profeseze într-un mediu care, departe de a le oferi satisfacții, îi supune continuu stresului și dezamăgirilor? Și, dacă permitem în continuare ca profesorii să fie constant discreditați în arena publică, cine va mai dori să-i învețe pe tinerii noștri? TikTok-ul, Instagram-ul, Facebook-ul?