Nu știu cum să încep?

Cînd cineva încearcă să-mi spună ceva, să îmi dea o veste cu un potențial ridicat de a-mi schimba cursul vieții, însă își începe anunțul prin „Nu știu cum să încep...”, am o reacție destul de abruptă și extrem de impacientă: „Începe cu începutul!”.

Bineînțeles, știu că începutul nu e întotdeauna ușor de început. Întrebați doar un scriitor care se vede în fața paginii albe. Primul cuvînt, prima propoziție, prima fraza. Un coșmar!

Un început este întotdeauna acea pagină albă, fie că ne mutăm într-o casă nouă, fie că începem un nou serviciu, fie că pe lume vine un copil, fie că, din lume, dispare cineva drag.

Întotdeauna este o chestiune de schimbare, o tranziție de la vechi la nou care vine, de cele mai multe ori, ca un soi de nebuloasă, un drum care nu știm unde va duce, un joc ale cărui reguli ne sînt necunoscute.

Din cauzele astea, un început pune o presiune enormă pe noi, pentru că avem cuibărite în noi, pe de o parte, confortul trecutului cu care ne-am obișnuit, pe de alta, o panoplie de frici: frica de necunoscut, frica de a nu strica, dublată de dorința de perfecțiune, frica de a nu fi capabili să pășim pe acel drum nou.

Combinate, toate acestea funcționează uneori ca o frînă puternică și, pur și simplu, ne blocăm. Apare fenomenul procrastinației: dacă nu știu cum să încep, mai bine o las baltă. Și nu mai fac nimic. Dar ce ai de cîștigat, dacă nu faci nimic?

În ce mă privește, deși sînt, precum majoritatea oamenilor, o ființă a tabieturilor, n-am avut niciodată răbdarea procrastinației și nici nu am simțit tentația cu iz dulceag de putrefacție a renunțării. Dacă ceva în viața mea se schimbă, mă concentrez să „reconfigurez” cît mai rapid traseul, să mă pun pe noile șine cît mai repede posibil. Să caut pasiuni noi în locul celor vechi. Dacă pe alții îi angoasează începuturile, pe mine mă plictisește să adăst în văicăreala trecutului. Iar asta pentru că nu îmi place și, repet, pur și simplu nu am răbdare să pierd timpul în melancoliile vechilor drumuri.

De cînd mă știu am lăsat în urmă, cu aceeași lejeritate, atît succesele, cît și eșecurile. Nu mă prea raportez la trecut, din cauza sentimentului că viața este mereu la început de drum. Că nu este ceva controlabil și că nu este ceva permanent, ci o lecție în continuă desfășurare. Că, în scurtul răgaz, am atît de multe de învățat, atît despre mine, cît și despre lume, încît nu pot sta ancorată într-un trecut. Fie el bun, fie rău.

Nu înseamnă însă că sînt imună la frica de necunoscut. Însă este o frică pe care o combat prin acțiuni imediate: prin familiarizarea rapidă cu noul drum și cu crearea de noi rutine. Apăs, în direcția asta, pedala entuziasmului, deși sînt uneori criticată sau se încearcă temperarea înflăcărărilor mele.

Mi s-a spus odată, cînd mă aflam la un început de drum, că ar fi poate mai înțelept s-o iau încet, ca nu cumva să-mi cheltuiesc prea repede toată energia la demaraj. Ar fi putut fi adevărat, doar dacă acel nou drum nu mi s-ar fi potrivit și nu mi-ar fi adus satisfacții. Cu siguranță, dacă un nou drum nu-mi este favorabil, după ce pășesc suficient pe el ca să-mi dau seama de asta, îl părăsesc fără nici un regret, căutînd alt început. Chiar dacă uneori un viraj brusc îmi poate aduce neplăceri, îmi este mai teamă de stagnarea pe un drum greșit decît de hurducăielile începutului unuia nou, necunoscut.

În cazul respectiv s-a dovedit însă că entuziasmul cu care am pornit nu doar că nu mi s-a estompat, ci mi s-a realimentat cu cît am înaintat pe acel drum nou. Iar asta, cred, e cel mai bun indicator că te afli pe drumul bun.

În ceea ce privește schimbările, am o relație destul de extravagantă cu ele: cele mai de „temut” cărți ale Tarotului, Moartea și Turnul, mie îmi par prietenoase, căci deși amîndouă indică o schimbare radicală, o pornire a curiozității din mine vede în orice schimbare sîmburele benefic. Cînd eram mică, aveam un titirez căruia îi conferisem puteri magice. Eram convinsă că, de fiecare dată cînd îl rotesc, lucrurile în viața mea se vor schimba. Însă nu puteam controla dacă acea schimbare va fi în bine sau în rău. Încă îl rotesc, cînd drumul pe care mă aflu devine prea prăfuit, prea tern și atît de previzibil încît risc să adorm la volan.

Cînd frica de primii pași ne copleșește, poate că ar fi bine să privim un bebeluș care încearcă să meargă. Întîi de-a bușilea, apoi se ridică, nesigur, cade de multe ori, uneori se sperie, alteori chiar se lovește, plînge cînd cade, însă știm cu toții că nu va renunța. Viața însăși ne demonstrează astfel nu doar că reușim să ne ținem pe picioare, ci și că, pînă la urmă, primii pași deschid acel drum pe care mai apoi putem merge, alerga, dansa.