Demnitatea în vremurile rețelelor sociale
Departe de a fi o valoare desuetă, demnitatea este o noțiune la modă, fiind o monedă des utilizată, atît la nivel politic (fie de către regimurile democratice, fie de cele dictatoriale), cît și social sau cultural. Totuși, vorbind despre demnitate, nu vorbim despre ceva ușor de definit.
Uneori, referirea la demnitatea umană exprimă valoarea de neînlocuit a ființelor umane. În alte contexte este vorba despre interzicerea exploatării oamenilor. În altele, desemnează respectul (de sine), fiind dezbătute atît integritatea morală, cît și cea corporală a oamenilor (de unde dezbaterile aprinse despre eutanasiere, dreptul la o moarte demnă).
La nivel filosofic, demnitatea umană este definită ca fiind ceva intrinsec. Ne naștem cu ea, este amprenta noastră supremă de ființe umane. Astfel, Immanuel Kant scria: „Lucrurile au o calitate atunci cînd le putem folosi. De exemplu, pantofii sînt de calitate dacă ne vin bine și putem alerga cu ei. Dacă pantofii se strică și nimeni nu mai poate alerga în ei nu mai au nici o calitate. Cu oamenii e diferit. Oamenii au valoare. Chiar dacă sînt bolnavi. Chiar dacă nu pot lucra. Vorbind despre valoare, vorbim despre demnitate. Și fiecare persoană are această demnitate, pentru că este om”.
La nivel legislativ, demnitatea umană definește „valoarea egală a tuturor oamenilor”, prevede drepturi egale pentru toți, indiferent de originea, sexul, vîrsta, religia, limba, statutul social, orientarea sexuală, cetățenia, opiniile politice sau de altă natură ale unei persoane. În 1948, recunoașterea demnității umane a fost chiar inclusă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe motiv că aceasta „constituie fundamentul libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume”, constituind nu doar un drept fundamental în sine, ci reprezentînd „însuşi temeiul drepturilor fundamentale”.
La nivelul firului ierbii, însă, lucrurile se complică – azi demnitatea fiind asociată mai degrabă cu respectul, atît exterior, cît și cel de sine. Dar utilizările termenului și înțelesul noțiunii de respect sînt adesea contradictorii.
Bunăoară, dacă ne raportăm la rețelele sociale, nu de puține ori vedem iscate scandaluri în numele „demnității”, care se lasă însă cu o păruială virtuală între scandalagii. Dacă aceste scandaluri au potențial electoral, politicienii nu se lasă intimidați și nici nu-și consideră statutul de „demnitari” ca un obstacol în calea bălăcirii în subiecte triviale. Pretinzînd că poartă stindardul virtuții, socotesc, de cele mai multe ori, doar numărul de voturi.
Corectitudinea politică, cu multele ei curente, care propovăduiesc toate demnitatea umană, se hrănește de fapt, din ce în ce mai mult, din incitarea la ură pe rețelele sociale, cîștigînd astfel adepți. Dintre aceștia, mulți au impresia că duc lupta cea bună, dar de fapt ajung să anuleze – denigrînd și distrugînd valori și vieți – însuși conceptul de demnitate.
Și să nu uităm de mrejele like-ului, un cal troian care, sub aspect de dar, ascunde un puternic declanșator al lacunelor respectului de sine. Pentru a fi primit, acest like ne instigă să devenim fie scandalagii, fie clovni, fie să devenim niște exhibiționiști, aruncînd în public cele mai profunde intimități.
Dosarul de față își propune așadar nu doar definiții ale demnității, cum a fost percepută ea de-a lungul timpului, cum a evoluat sau a involuat, dar să și lanseze întrebarea: la ce se mai raportează această noțiune, într-o societate ahtiată după audiență? (Stela Giurgeanu)
