Prietenii falși
Nu încetează să mă uluiască găselnițele romglezei. Nu e vorba despre neologisme, despre termeni care nu există în limba română, drept care trebuie importați ca atare, și nici măcar despre acele cuvinte care au pătruns deja în vocabularul curent, precum job sau sale, ci despre reale mutilări ale ambelor limbi care duc înspre un soi de limbaj struțo-cămilă.
Bunăoară, zilele trecute, într-o stație de metrou, am surprins discuția dintre doi tineri, din care am dedus că „a asuma” este folosit pe post de „a presupune” (din englezescul assumption), iar cuvîntul „garanție” era înlocuit cu „riabilitate” (din englezescul reliability).
Bineînțeles, pe măsură ce limba engleză a devenit omniprezentă, importul de cuvinte este inevitabil, anglicismele fiind folosite peste tot în lume (un fenomen global comparabil cu franțuzismele de odinioară), trezind la răstimpuri fie îngrijorări la nivel lingvistic, fie patimi politice. Pe de o parte, cei care critică contaminarea lingvistică sînt acuzați a fi puriști care cer loialitate față de limba maternă. Pe de alta, este invocată o deficiență intelectuală a celor care măcelăresc cu seninătate vocabularul, dovedind că, de fapt, nu cunosc temeinic nici engleza, nici limba maternă. În acest context au existat și există inițiative de a legifera „puritatea” limbii materne și propuneri academice de a limita excesul de anglicisme.
Legile limbii
Anul acesta, la sfîrșitul lunii aprilie, în Italia, Fabio Rampelli, vicepreședintele Camerei Deputaților și membru al partidului de extremă dreapta Fratelli d’Italia, a depus un proiect de lege, susținut de premierul Giorgia Meloni, care propune reducerea utilizării limbii engleze în societate, per ansamblu. Potrivit textului proiectului, „limba engleză înjosește și omoară limba italiană”, drept care inițiatorii propun eliminarea oricărui cuvînt de origine străină din toate documentele și comunicările oficiale. Legea ar deveni obligatorie în toate instituțiile, chiar și în cele care au de-a face cu străini care nu vorbesc limba italiană, iar încălcarea acesteia, dacă ar fi adoptată, ar putea sancționa „infractorii” cu amenzi cuprinse între 5.000 și 100.000 de euro.
Deși legea se referă la importul cuvintelor din toate limbile, engleza este vizată în mod explicit, deoarece, potrivit inițiatorilor, „anglomania are repercusiuni asupra întregii societăți”.
Potrivit agenției de presă Agenzia Italia, Fabio Rampelli a invocat, în susținerea acestei legi, cîteva cifre: din anul 2000, numărul anglicismelor a crescut cu 773% în limba italiană. Astfel, dicționarul de referință Treccani enumeră aproape 9.000 din 800.000 de cuvinte.
Un număr „colosal”, după cum a declarat, pentru Le Point, Bernard Cerquiglini, eminent lingvist și consilier științific al dicționarului Le Petit Larousse.
„În ziare, dezbateri politice, în relațiile interumane... Engleza este peste tot în Italia astăzi” – a afirmat specialistul, povestind, pe jumătate amuzat, pe jumătate îngrijorat, cum într-o seară, la un restaurant din Alpii italieni, i s-a spus: „Siamo full!”.
Prin comparație cu Italia, în Franța, 150 de cuvinte noi intră în Petit Larousse în fiecare an și, dintre acestea, doar 15% sînt de proveniență străină – în mare parte anglo-americane. O cifră care se menține la cote stabile în ultimii douăzeci și cinci de ani. „Nu putem vorbi de o invazie aici, așa cum se întîmplă în Italia!” – a mai declarat Bernard Cerquiglini.
Însă în Franța există o lege care impune utilizarea limbii materne în publicațiile oficiale ale Guvernului, în reclame, la locul de muncă, în contracte comerciale și în toate școlile finanțate de stat – Legea Toubon. Deși legea Toubon, adoptată în 1994 (ironizată drept legea All Good), nu se referă la comunicațiile private și necomerciale, la cărți, filme, discursuri publice și alte forme de comunicare care nu constituie activitate comercială, ea impune utilizarea limbii franceze în toate programele audiovizuale difuzate.
La aproape 30 de ani de la votarea acestei legi, inițiatorul, Jacques Toubon, fost ministru al Culturii, a declarat pentru Le Point: „Lupta contra anglicismelor nu e dusă de niște troglodiți”, avertizînd, din nou, asupra pericolului generalizării limbii engleze în Franța, un pericol semnalat și de un recent raport al Academiei Franceze.
„Acest lucru este problematic din trei puncte de vedere. În primul rînd, la nivel intelectual. Engleza este o limbă care comprimă, în timp ce franceza relaxează foarte mult expresiile. Germanii plasează verbele – și deci acțiunea – la sfîrșitul propozițiilor. În consecință, raționamentul nu este niciodată identic și rareori o traducerea poate fi perfectă. În al doilea rînd, există o problemă la nivel generațional. Există grupe de vîrstă care înțeleg engleza și altele care nu. În al treilea rînd, engleza creează o divizare socială. (...) Limbajul nu ar trebui să agraveze fractura socială (...). În Seine-Saint-Denis și Val-de-Marne, departamente de la periferia Parisului, se vorbește adesea o limbă franceză nouă, de neînțeles, cu cuvinte inventate.”
Dezbaterea lingvistică, mutată pe palier politic, a existat și în Germania, în urmă cu mai mulți ani. În 2012, deputatul CDU a Bundestagului, Erika Steinbach, s-a pronunțat în favoarea „protejării legale” a limbii germane. Steinbach susținea că este ridicol ca un aparat de radio trebuie să fie „on” sau „off”, în loc de „pornit” sau „oprit”, vizînd ca, printr-o eventuală lege, produsele vîndute în Germania să fie etichetate în limba germană și la fel să se întîmple și în cazul indicatoarele din gări și aeroporturi. „În multe domenii ale vieții, engleza înlocuiește din ce în ce mai mult limba germană. Dar 30% din germani nu vorbesc deloc engleza. Le este doar rușine să recunoască, de teamă că vor fi excluși din această cauză.”
Cu toate acestea, Societatea pentru Limba Germană (GfdS) a respins prompt, la vremea respectivă, protecția legală pentru limba germană. „Reglementările corespunzătoare nu au avut nici un efect în Franța”, a declarat președintele Rudolf Hoberg pentru FOCUS Online. „Majoritatea francezilor spun computer și nu ordinateur. Poți spune și calculator, în germană, însă nu trebuie să stipulezi asta prin lege”, a spus profesorul, adăugînd că, de fapt, „acele anglicisme fără sens ar trebui contracarate prin educație, nu prin legi”.
Ce spun englezii despre englezisme?
Mulți folosesc anglicismele cu aceeași ușurință cu care afirmă că limba engleză este o limbă „ușoară”. Potrivit unei anecdote, Mark Twain afirmase că o persoană talentată poate învăța engleza în 30 de ore, franceza în 30 de zile, iar germana, cu mare greutate, în 30 de ani.
Este însă limba engleză chiar atît de facilă?
În primul rînd se uită deseori că engleza nu este o limbă fonetică – existînd diferențe uriașe între scris și pronunțat. În al doilea rînd, este presărată la tot pasul cu capcanele acelor false friends, cuvinte sau expresii care, deși pot avea forme similare cu cele din limba maternă a unei persoane, au înțeles diferit (de exemplu, magazine, în engleză, înseamnă revistă, nu magazin).
Însă, dacă anglicismele cotropesc limbile internaționale, provocînd fiori academici și revolte politice, cum văd englezii înșiși această modă?
„Înainte să iasă în oraș, o pariziancă fabuloasă se va răsfăța cu un brushing, adică va merge la coafor. În Moscova, cei care vor să intre într-un club de noapte sînt supuși unui feyskontrol (adică face control), care va permite intrarea doar oamenilor care arată bine. Iar acei berlinezi care pur și simplu nu pot accepta ca o petrecere să se termine o vor continua la eine Afterhour pînă la răsăritul soarelui. Aceste cuvinte – brushing, feyskontrol, Afterhour – sînt extrem de ciudate pentru urechile unui englez. Le recunoaștem, oarecum, însă noi nu le-am folosi niciodată – cel puțin nu în acele contexte. Sînt împrumutate din limba engleză, însă semnificațiile lor sînt cu totul noi și diferite; lingviştii le numesc pseudoanglicisme. Uneori sînt cuvinte englezești folosite pentru a desemna altceva, alteori sînt combinații pe care vorbitorii nativi le găsesc pur și simplu ciudate. Ocazional, au fost inventate, astfel încît să sune ca limba engleză, însă nu au nimic de-a face cu limba lui Shakespeare” – menționează un editorial BBC.
Howard Moss, profesor de limba italiană la Universitatea din Swansea, care a studiat fenomenul pseudoanglicismelor, a declarat pentru BBC că „deseori un termen din limba engleză pătrunde într-o limbă străină cu sensul de bază, însă, mai apoi, acest sens se modifică” – explicația fiind acel mecanism de false friends, care intră în funcțiune cînd nici una dintre limbi nu este stăpînită în mod optim.
În ceea ce privește folosirea acestor pseudoanglicisme, Oliver Baer, profesor al Asociației limbilor germanice, conchide că acestea sînt absolut îngrozitoare pentru un britanic: „Germanii folosesc expresia Oldtimer pentru a desemna o mașină veche. De-a dreptul oripilant. Oamenii nu înțeleg că britanicii folosesc Oldtimer în cu totul alt context”.
Departe de a fi mîndri că limba engleză cotropește celelalte limbi, britanicii înșiși sînt sceptici. Căci nu este nici un motiv de laudă cînd își văd limba mutilată.
