Societatea prințișorilor
Franța a fost zguduită săptămînile acestea de violente revolte stradale, provocate de moartea unui tînăr de 17 ani, Nahel M., împușcat de poliție, în timpul unui control în trafic. Vorbim nu despre niște demonstrații sau mitinguri care să denunțe „violența poliției”, ci despre acte de o violență extremă îndreptate contra întregii societăți – oameni agresați, mașini incendiate, magazine jefuite, infrastructură distrusă.
Pe 1 iulie, un atac violent a avut loc și asupra familiei primarului din Huÿ-les-Roses, Vincent Jeanbrun, în timp ce acesta se afla baricadat în sediul primăriei. Atacatorii i-au dărîmat gardul casei, intrînd în forță cu o mașină, și au invadat proprietatea, pe care au început s-o incendieze. În casă se aflau soția primarului și cei doi copii mici – unul de cinci, altul de șapte ani. Speriați, aceștia au încercat să fugă de gloata furioasă, escaladînd un zid din grădină, însă atacatorii i-au văzut și au aruncat în ei cu petarde. Soția a ajuns la spital, cu multiple răni, și, potrivit doctorilor, aceasta va rămîne internată cîteva luni.
Totuși, în ciuda brutalității acestor atacuri, politicienii de stînga au reacționat destul de blînd. După atacul asupra familiei primarului Jeanbrun, Jean-Luc Mélenchon, fostul candidat la președinția Franței, nu a condamnat revoltele, ci doar i-a rugat pe revoltați să nu distrugă școli și biblioteci, de pe lista lui lipsind secțiile de poliție sau primăriile. La fel ca Mélenchon, și alți politicieni de stînga au căutat, mai degrabă, să justifice revoltele tinerilor din suburbii. „Dar dacă aceste jafuri au o legătură cu sărăcia?” – a lansat o întrebare retorică Sandrine Rousseau, liderul ecologiștilor. (Printre magazinele vandalizate și jefuite se numără cele de brand-uri, precum Lacoste sau Sephora.)
„Aceste revolte sînt cea mai gravă și mai periculoasă criză a președinției lui Emmanuel Macron”, a declarat pentru WELTistoricul britanic Gavin Mortimer. „Consecințele sale politice se fac deja simțite. Pentru că Macron nu poate reacționa la ura acestor tineri pierduți cu psihoterapie colectivă și nici cu reduceri de taxe cum a făcut în timpul crizei «vestelor galbene».”
Pentru că de data asta este vorba, în opinia istoricului, nu de o revoltă cu revendicări precise, ci mai ales de una cu un substrat ideologic – ura atacatorilor fiind îndreptată în special contra celor „bogați și puternici”, o retorică pe care Mélenchon o folosește din plin, acuzînd clasa oamenilor bogați ca fiind răspunzătoare pentru toate relele din lume.
Bineînțeles, capitalul politic pe care îl reprezintă emoțiile populare nu este o noutate. Recentele revolte stradale din Franța sînt doar un nou exemplu, însă un exemplu care depășește granițele Hexagonului și care ar putea fi imitat și în alte țări europene.
„Asemenea revolte sînt de așteptat și în anumite locuri din Germania” – a declarat recent Jochen Kopelke, președintele federal al sindicatului de poliție, adăugînd că „respingerea democrației și a autorității statului este în creștere și în Germania”.
Germania, la rîndul său, a avut parte, în ultima perioadă, de numeroase astfel de acte antisociale, demonstrații și violențe din partea grupării Letzte Generation, care, potrivit unor comentatori din presa germană, sub masca ideologiei ecologiste, întețesc de fapt „ura de clasă” renegînd prin actele lor „civilizația” pe care o consideră apanajul oamenilor bogați.
Nici politicienii germani nu ratează momentul de a capitaliza aceste demonstrații antisociale. CEO-ul SoVD, Michaela Engelmeier, a declarat recent: „Și în Germania mulți se simt dezavantajați social și lăsați în urmă. A nu te simți reprezentat are un efect asupra dezamăgirii față de politică, asupra dorinței tot mai mari de a vota partidele marginale și asupra extremismului politic”.
Însă ceea ce se întîmplă atît în Franța, cît și în Germania, chiar dacă sub masca unei pretinse lupte pentru „dreptate socială”, are ca motor o imensă sete de distrugere și de negare a oricărei forme de civilizație sociale.
Decivilizația
Un cuvînt din ce în ce mai utilizat zilele astea este „decivilizație” – însă folosirea acestuia naște controverse, din cauza celor două surse de referință.
Cînd, pe 24 mai, Emmanuel Macron a comparat, în timpul unei ședințe în cadrul Consiliului de Miniștri, violența din societate cu un „proces de decivilizație”, mulți s-au repezit să-l acuze de rasism. Motivul a fost titlul cărții unui teoretician de extremă dreapta, Renaud Camus, publicată de editura Fayard, în 2011, în care sînt dezvoltate teorii rasiste cu privire la imigranții din Africa și Magreb, care ajung să „înlocuiască” și să contamineze cultura franceză. Potrivit eseistului, „criza contemporană are ca punct de plecare școala, familia și toate instituțiile responsabile de transmitere a informației”. Decivilizația, în opinia sa, înseamnă declinul civilizației franceze în detrimentul culturii impuse de imigranți.
Însă, deși Renaud Camus a marcat conceptul cu ideologia sa rasistă, acesta nu deține monopolul asupra acestui termen, pe care l-a preluat, de fapt, din sfera sociologiei, unde a apărut pentru prima oară la finele anilor ’30, cu un sens total diferit.
Inventatorul termenului este sociologul german Norbert Elias, care a emigrat în Marea Britanie, în 1935, urmînd ca în 1939 să publice lucrarea, devenită de referință, Über den Prozeß der Zivilisation (Despre procesul civilizației).
„Norbert Elias se referă la decivilizația anilor 1930-1940, fenomen care a constat în distrugerea individualității oamenilor și transformarea lor într-o masă”, a explicat, pentru Le Figaro, istoricul Hamit Bozarslan, „Fără educație, fără o cultură, fără o tramă socială sau facultate cognitivă, individul ajunge să-și piardă individualitatea și să se alăture lupilor, urlînd alături de ei”. Ca exemplu de societăți decivilizate, Bozarslan vorbește despre acele societăți care au pus umărul la crearea și consolidarea sistemelor totalitare, precum nazismul, stalinismul sau chiar jihadismul actual. Adepții sistemelor totalitare au nevoie de o orînduire de trib, fiind animați de instincte, afecte și o neostoită sete de violență.
Însă ce anume provoacă decivilizația într-o societate democratică?
Potrivit lui Jérôme Fourquet, analist politic, decivilizația, care a devenit azi un fenomen global, are ca punct de plecare noile metode de educație care ignoră cu desăvîrșire impunerea limitelor (denumite bun-simț), care ar activa mecanismele necesare de autocontrol social. Odată cu dispariția acestor mecanisme, au crescut tensiunile colective și reacțiile primare în viața cotidiană – fie că vorbim de răbufniri la locul de muncă, pe stradă sau în mijloacele de transport public, fie că vorbim despre acte de violență fizică ce pot duce la moarte.
Într-un interviu pentru Le Point, Fourquet afirmă că, dacă odinioară educația în familie îți crea capacitatea de a-ți asuma și a-ți canaliza anumite afecte, precum gestionarea frustrărilor sau supărărilor minore, în societatea de azi, odată cu apariția „copilului-prințișor” și a educației permisive, însușirea acestor mecanisme de autocontrol a fost mult diminuată.
Însă educația parentală este în strînsă legătură cu transformările societății, iar azi vorbim, în afară de educația parentală și cea instituțională, primită în școală, despre un mediu supus digitalizării. Căci, dacă sociologul german Norbert Elias insista asupra importanței scrisului și cititului, ca antidot la decivilizație, azi aceste mecanisme de structurare a gîndirii sînt în mare parte anihilate de digitalizare.
„Scrisul de mînă participă la structurarea gîndirii și învățarea acestuia trece prin inculcarea unor reguli formale mult mai puțin respectate de scrierea digitală, ca să nu mai vorbim de mesajele text sau de comentariile de pe rețelele de socializare. Totodată, putem aminti și de expunerea pasivă mult mai mare a copiilor foarte mici la ecrane, decît acum cîteva decenii. Această practică are consecințe grave asupra dezvoltării cognitive și psihologice a copilului. Profesorii din primele clase detectează foarte repede elevii care au fost puși în fața unui ecran dimineața, înainte de școală. Au mai multe dificultăți de concentrare decît colegii de clasă și sînt mai agitați.”
Iar această „agitație”, care este încontinuu alimentată, fie prin toleranță, fie chiar prin încurajare (există părinți care admiră și laudă actele de rebeliune, ca semn distinct al personalității precoce), duce la dereglaje sociale. Copiii crescuți în cultura „prințișorilor” ajung să se considere deasupra tuturor și, nemaiavînd limite, consideră că totul le aparține. Ajunși adulți, aceștia vor continua să ignore orice formă de autoritate, comportîndu-se ca atare, devenind violenți, din răsfăț, creînd o societate de prințișori, convinși de superioritatea lor ca indivizi atotputernici. Însă această superioritate este doar un miraj, personalitatea lor fiind creată nu pe baze reale, ci pe iluziile vîndute odinioară de părinți. Aceleași iluzii vîndute de politicienii care vor ști să-i manipuleze după bunul plac.
