Pantofii lui Van Gogh

Probabil că nu există o imagine mai bună a boemei decît pantofii pictați de Van Gogh. Cînd a sosit la Paris, în 1886, artistul a realizat o serie de tablouri cu botine. Fără absolut nici o intenție comercială. Deși, teoretic, acestea ar fi fost la modă, de vreme ce preferințele noilor îmbogățiți în materie de pictură se îndreptau, în acea perioadă, către natura moartă. Însă erau menite a le ironiza snobismul: căci cine și-ar fi atîrnat pe perete o pereche de botine murdare de noroi?

Pe de altă parte, picturile cu pantofii înnoroiați transmiteau esența însăși a boemei: cum să pășești prin glodul vieții păstrîndu-ți bucuria creației? În oglindă, replica în poezie ar fi „Boema“ lui Rimbaud: „Nădragii mei aveau o gaură cam mare, / Dar înşiram la rime, cufundat în vis”. 

Dacă e să mergem pe firul istoric și antropologic, putem fixa fenomenul boemei în timp și spațiu. Pornind cu prima folosire a termenului în Franța, în 1659. În culegerea sa de povestiri Les Historiettes, Tallemant des Réaux portretizează moravurile timpului său, creînd acest personaj absent: „Regele Boemiei”, la care se face referire de fiecare dată cînd se vorbește despre un individ putred de bogat. În timp, termenul a început să fie folosit pentru a-i desemna pe romii care ajungeau în Franța, venind din regiunea istorică a Republicii Cehe, Boemia. 

În secolul al XIX-lea, cînd Balzac l-a folosit pentru nuvela sa „Un prinț al Boemiei”, boemia devenise deja un fenomen parizian, cu epicentrul în Cartierul Latin, zonă care începuse să fie frecventată de studenți și artiști săraci. „Acest cuvînt, boema, îți spune totul. Boemia nu are nimic, însă trăiește din plin din tot ce are. Speranța este religia ei, credința în sine este codul ei, mila, averea sa. Toţi aceşti tineri sînt mai mari decît nenorocirea lor, nu au avere, dar sînt deasupra destinului lor”, scria Balzac.

Paradoxul lui Balzac „Să nu ai nimic, dar să trăiești din plin din tot ce ai” se referă, de fapt, la esența fericirii: în viață nu trebuie să pășești prea apăsat, căci o călcătură prea adîncă riscă să lase urme și să deterioreze, pînă la urmă, existența. Cu toate astea, boemia nu implică neseriozitate sau superficialitate, ci din contra: o profundă viziune asupra vieții. Să trăiești bine înseamnă să te bucuri de viață în sine, și nu de accesoriile menite să-ți dea satisfacții de moment. 

Or, cum azi sîntem bombardați, de pretutindeni, cu auxiliare, care mai de care mai sclipicioase, pentru „starea de bine”, poate nu ar fi o idee rea să ne aducem aminte despre boemie. Despre libertatea interioară, acaparată azi de slogane ideologice. Despre descătușarea de tipare și despre creație, într-o lume în care „cultura” woke pune cătușe artei. O privire amplă asupra nuanțelor, într-o societate în care, de frica eșecului, este preferată siguranța în alb și negru. O bucurie simplă a vieții, într-o gimnastică angoasată a „iubirii de sine”. 

În societatea de azi, care merge în cîrje ajutătoare, boemia este lejeritatea aripilor. Este dezbaterea intelectuală, într-un spațiu al părerilor vehemente. Este naturalețea zîmbetului, în lumea excitată de rînjetul unui emoticon. Este înțelegerea pașnică, în febrila încrîncenare de a nu mai vrea să înțelegi nimic. Este despre cum să te simți bine în pielea ta, fără să (te) judeci cu o morală colectivă.

Fără boemie, nu riscăm oare să ne cufundăm în noroi, fără a simți niciodată bucuria tihnită a pantofilor lui Van Gogh? (Stela Giurgeanu)