Narcisismul moral

Pe 17 iunie, după ce echipa de rugby Toulouse a cîştigat campionatul național al Franţei, în vestiarul stadionului, preşedintele Emmanuel Macron a fost filmat bînd o bere alături de învingători. Videoclipul a devenit viral, iar politicienii (de stînga) s-au întrecut în comentarii și declarații acide.

Sandrine Rousseau, deputată ecologistă, a denunțat gestul președintelui ca fiind un exemplu clar de „masculinitate toxică în conducerea politică”.

La rîndul său, Arthur Delaporte, deputat și purtător de cuvînt al grupului socialist, după ce a felicitat echipa cîștigătoare, s-a arătat indignat față de comportamentul președintelui Macron: „50 de ani de politici de sănătate publică împotriva consumului excesiv de alcool s-au dus pe apa sîmbetei! Mesajul transmis în mod clar nu este deloc cel corect”.

Laurence Rossignol, senator socialist, a comentat și el: „Să dai pe gît o bere? Dar ce încearcă să demonstreze? Că e un bărbat adevărat? Clișee viriliste, populism de masculi și de modă veche!”.

Chiar dacă reacțiile politicienilor mai par pentru unii cel puțin amuzante, realitatea este că asemenea declarații au un public-țintă. Un public din ce în ce mai numeros, căci, pe măsură ce ideologia corectitudinii politice a căpătat amploare, gîndirea societății se îndepărtează de spiritul critic, mulîndu-se voluntar în jurul unui narcisism moral. 

Orice ar putea ieși din paradigma moralității propovăduite azi în mod radical devine subiect de controversă și, depinzînd de statutul social al personajului care s-ar face vinovat de încălcarea bunelor moravuri, se iscă reale tsunami-uri, lăsînd victime printre cei nealiniați curentului pudibond. 

Arendașii virtuții

Spre sfîrșitul anilor ’70, un cuplu de cercetători americani, John și Barbara Ehrenreich, a identificat în societatea capitalistă apariția unei noi clase sociale: Professional-managerial class, sau PMC.

Potrivit cercetătorilor, membrii acestei clase nu aparțineau nici clasei superioare (neavînd averi sau funcții politice), nici celei muncitoare (avînd studii academice), dar nici clasei de mijloc (deși, ca statut profesional, se încadrau în acastă clasă).

În mare parte, printre membrii PMC se numărau jurnaliști, profesori sau specialiști care își exprimau opiniile ideologice de stînga, în mod public. Pe scurt, oameni care, fără a avea vreo capacitate legală sau putere economică de a impune anumite norme, aveau totuși o influență semnificativă pe care și-o exercitau asupra formării opiniilor și a conduitelor sociale ale altora.

PMC s-a desprins din rîndurile clasei de mijloc, formîndu-se însă ca reacție la aceasta. Viziunea și valorile clasei de mijloc, devenită dominantă în SUA după al Doilea Război Mondial, dominau din ce în ce mai mult politica de stînga, înlocuind prioritățile clasei muncitoare din Partidul Democrat.  Membrii PMC se caracterizau ca fiind mai degrabă „lucrători mentali salariați”, avînd „o relație comună cu fundamentele economice ale societății” și creînd „relații reale între grupuri de oameni, nu relații formale între oameni și obiecte”, denunțînd astfel consumerismul capitalist și clasa de mijloc, percepută mai degrabă ca „mica burghezie”.

Distingîndu-se ca grup social la sfîrșitul secolului al XIX-lea, membrii PMC au denunțat în special monopolul capitalismului, impunîndu-se în secolului al XX-lea drept „nucleul Noii Stîngi”. 

Fiind denumiți metaforic „Arendașii virtuții”, aceștia sînt, practic, oamenii care au alimentat ideologia corectitudinii politice, pe toate fronturile: social, cultural, economic, ecologic. 

Narcisismul moral

În cartea sa Virtue Hoarders: The Case against the Professional Managerial Class, apărută în 2021, Catherine Liu, antroplog american, critică membrii PMC care astăzi trăiesc într-o lume a „identității performative”, promovînd vehement virtuți ideologice care stau, de fapt, în calea justiției sociale. Potrivit autoarei, modul în care virtutea este astăzi etalată subminează solidaritatea socială, „percepînd toate problemele sociale doar prin prisma propriilor origini de clasă superioară”.

În altă cheie, Hans Kundnani, fost director de cercetare la Consiliul European pentru Relații Externe, definește, într-un eseu, narcisismul moral al societății de azi: „Tendința de a te gîndi la moralitate doar în ceea ce privește modul în care acțiunile tale te fac să te simți în legătură cu tine însuți, mai degrabă decît în ceea ce privește consecințele pe care aceste acțiuni «morale» le au pentru ceilalți”.

Pentru Roger Lichtenberg Simon, jurnalist și cronicar politic, narcisismul moral este pretinsa convingere de a lucra pentru binele altora și al lumii. Subiect pe care l-a tratat îndelung în cartea sa I Know Best (2016), în care vorbește despre acei activiști care pretind că știu mai bine decît alții ce e bine, avînd o nevoie imperioasă de a impune acest bine și altora. 

Potrivit autorului, narcisistul moral este caracterizat printr-un simț al dreptății sociale și se manifestă printr-o eternă dorință de a face bine, indiferent de mijloace, căci dacă intenția este bună, acțiunea din spatele intenției devine inviolabilă. „Scopul justifică mijloacele, spuneau bolșevicii. Problema este că, după cum se spune, iadul este pavat cu bune intenții. Și tocmai «narcisiștii morali» ne conduc direct în acest iad.”

Narcisismul moral, susține Simon, este, de fapt, doar o mască a corectitudinii politice care tinde să impună gîndirea unică, specifică ideologiei de stînga. Pe de o parte, avem un discurs care face din libertatea de exprimare o farsă, pe de alta, convingerea de nezdruncinat că drepturile omului, deși există, trebuie să se încadreze într-o anumită ideologie strictă.

Narcisismul moral, notează autorul, descrie perfect dictatura gîndirii instaurată prin bunele intenții ale ideologiei de stînga timp de o jumătate de secol, caracterizînd persoana prin ideile sale, nu prin acțiuni. Nu contează cîte drepturi ale omului se încalcă, de vreme ce scopul este unul nobil. 

„A dori fericirea umanității te face un om bun. A pretinde că nu-ți pasă te transformă într-un proscris.”

De la ecologie la MeToo

Toate palierele societății de astăzi sînt supuse narcisismului moral. Roger Lichtenberg Simon vorbește în cartea sa și despre încălzirea globală, subiectul unui consens care nu admite nici o opoziție.

Căci, în ceea ce privește ecologia, nu există nici un dubiu: nu e scop mai nobil decît acela de a „salva planeta”. Drept urmare trebuie să luptăm, cu mic, cu mare, prin toate mijloacele, împotriva încălzirii globale. Deși fenomenul nu este demonstrat științific, originea și consecințele nefiind determinate în mod clar, speculațiile, discursurile alarmiste și înflăcărate sînt mult prea puternice, provocînd convingeri în masă, în fața cărora nu poți să mai pui nici un semn de întrebare fără să suferi de oprobriu colectiv. În mentalul colectiv aceasta este realitatea, iar contestarea acestei realități va fi percepută doar ca un dispreț față de bunăstarea umanității, expunînd emițătorul unei asemenea opinii la ostracizare.

Simon observă și schimbările semantice care au avut loc în ultimii ani în legătură cu acest subiect. Dacă, mai demult, cei care contestau realitatea încălzirii climatice erau descriși drept „sceptici climatici”, astăzi li se pune eticheta de „negaționiști climatici”, omorînd astfel în fașă orice posibilitate de dezbatere. 

Căci narcisismul moral vine la pachet cu această armă puternică: anularea oricărei forme de dezbatere. 

Nu mai există semne de întrebare, ci doar convingeri – R.L. Simon dă drept exemplu problema religiei musulmane, remarcînd absența dezbaterii media și academice în jurul islamismului. În ciuda multor acte de barbarie care au avut loc în țări occidentale în numele islamismului, discursul public se axează în special pe lupta împotriva „islamofobiei”, ceea ce împiedică orice altă abordare a problemei. 

Același lucru se întîmplă și în cazul mișcării MeToo. Orice acuză din partea oricui este luată drept fondată, chiar și în lipsa probelor, iar „Nu iese fum fără foc” a devenit un principiu călăuzitor. Nici nu se mai pune problema că acuzatorii ar putea minți. Chiar dacă Justiția nu le dă cîștig de cauză celor care acuză, ei vor fi în continuare percepuți ca victime ale sistemului. Despre Cancel Culture nici nu mai e nevoie să vorbim – însăși denumirea mișcării spune totul. 

Și este lesne de înțeles de ce narcisismul moral a impus deja un nou mod de a gîndi și își face cu ușurință adepți – căci cine nu vrea să aibă un cuget și o simțire nobile și cine ar vrea să se simtă ca un ticălos?