Conjurația mediocrilor
Ne repugnă, ca principiu, să considerăm un popor responsabil pentru crimele și relele unui dictator modern – fie că a fost vorba despre Hitler, Stalin, Mao sau e vorba, azi, despre Putin. Popoarele, aduse în servitute, sînt nevinovate de ticăloșiilor stăpînilor, am vrea să spunem și să credem.
Și totuși, deși firele care leagă vinovăția colectivă de vinovăția individuală, mai mare sau mai mică, sînt extrem de fine și aproape invizibile, nu cred că sînt chiar inexistente. De foarte multe ori – deși în chip inegal și variabil –, cei care consimt la rău au responsabilitatea lor. A fi oprimat nu inocentează de la sine.
Regimurile comuniste au fost modele de sclavie colectivă; totuşi, ele au fost – în anumite perioade mai mult, în altele mai puţin, dar totuşi au fost aproape mereu – şi susţinute popular într-o măsură însemnată (așa cum am arătat și în cartea mea Miracolul – Despre neverosimila făptură a libertății). Aceasta este sursa reală a „nostalgiilor” postcomuniste, şi nu doar amnezia, autoiluzionarea şi imitarea stîngismelor occidentale. Acelaşi lucru s-a întîmplat, desigur, şi cu fascismul şi nazismul, rămase populare în Germania, Italia şi alte ţări, atîta vreme cît nu au distrus ţările respective prin războaie pierdute. Altfel spus, totalitarismul nu a fost nici fără susţinere în populaţie şi totuşi nici un regim liber, iar poporul a fost deopotrivă şi victimă, şi asupritor: masele nu cer libertate, ci din contra, se acomodează foarte bine cu servitutea, cu condiţia ca Puterea să le ofere destulă egalizare socială aparentă cu elitele sau măcar să le promită că va coborî statutul unor elite umilindu-le, terorizîndu-le şi găsind întotdeauna victime sacrificiale. Anticipînd situaţia din secolul XX, marchizul de Custine scria în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu referire la Rusia ţaristă pe care o vizitase: „Un popor asuprit îşi merită întotdeauna pedeapsa; tirania este opera popoarelor şi nu capodopera unui singur om” (apud Codruţ Constantinescu, Mirajul utopiei, Editura Vremea, Bucureşti, 2013, p. 102).
I-a ţinut isonul cu mare luciditate, după un secol, Panait Istrati, fostul comunist, întors „pocăit” din URSS: „…Adevărata dramă a vieţii şi a carierei mele de scriitor a luat naştere în Rusia Sovietică. Acolo, cînd am văzut cum mulţimi compacte, nu tirani izolaţi, pot să se ridice şi să tiranizeze noroade întregi de fraţi şi confraţi, a început fapta şi drama mea adevărată… M-am convins că nedreptăţile care se comit de către societăţi care încalecă societăţi nu sînt crimele unor Stalin sau Mussolini izolaţi, ci sînt crimele unor colectivităţi…” (Idem, p. 122).
Să nu ne mirăm prea mult că, în zilele noastre, Putin rămîne popular, în pofida războiului din Ucraina și a transformării în direcție totalitară a societății ruse. Nu lipsa de informare cred că e decisivă aici, cum spun unii. În fapt, milioane de oameni profită și vor profita de pe urma acestei situații, în care Rusia ajunge tot mai izolată și mai tiranică: mediocrii scapă de concurență (plecarea firmelor occidentale), birocrații devin atotputernici, invidioșii pot deveni delatori, resentimentarii își varsă năduful pe oamenii mai buni ca ei, proștii invadează media și pot face paradă nestingheriți de nerozii cu condiția să fie „în linie”. Locurile (din instituții publice și private) părăsite de cei care fug din țară sau sînt dați afară pentru atitudini contrare statului sînt și vor fi ocupate imediat de inși profesional inferiori, ariviști și leneși. Or, majoritatea populațiilor este formată, pretutindeni, din mediocri, leneși, ariviști, resentimentari, din oameni comozi și care refuză curajul de a gîndi și a acționa independent. Prin urmare, regimul tot mai opresiv favorizează acum din plin această „conjurație a mediocrilor” care e majoritară prin definiție. Cum să nu-l susțină ea, deci, pe Putin, chiar dacă e ea însăși tiranizată? Se întîmplă sub ochii noștri ceea ce scria pe timpuri disidentul sovietic Alexandr Zinoviev: „La noi o majoritate zdrobitoare a populaţiei oprimă cu adevărat o mică minoritate. E adevărat că, procedînd astfel, ea se oprimă pe ea însăşi, permiţînd unora să o tîrască în noroi, după pofta lor…” (A. Zinoviev, L’Avenir radieux, L’Âge d’Homme, Lausanne, 1978, p. 100).
Sigur, vocația libertății nu piere niciodată complet din inima omului. Dar cîte pustiuri trebuie să străbată popoarele pentru ca, la un moment dat, pămîntul făgăduinței să fie întrevăzut? Cîte generații care, deopotrivă, susțin și îndură tirania trebuie să se treacă pentru ca această „conjurație a mediocrilor” să-și piardă puterea, fie și numai pentru un scurt răstimp?
