Determinism geografic și decizie morală

Am întîlnit zilele trecute, la București, un prieten francez. E un intelectual de calitate, un filozof, un om admirabil. Țin cu adevărat la el și, cred, și el la mine. Ne-am despărțit totuși la un pas de a ne sfîșia.

Cred că bănuiți de ce: ticăloasa de politică! Îl știam de stînga, astfel încît, cînd am adus vorba despre Viktor Orbán al Ungariei (nu demult rostise discursul rasist de la Tușnad), eram convins că-l va condamna ferm. Spre marea mea surpriză, n-a făcut-o. Nu părea foarte indignat pe liderul maghiar. Nici nu considera că a instaurat un fel de autoritarism. „A fost ales de mai multe ori, ultima dată recent”, a fost replica lui, repetată de cîteva ori. „Mass-media principală e în curtea Guvernului“ – am răspuns – „și, de altfel populismul se bazează pe alegeri”, argumentam eu. „Și Hitler a cîștigat alegeri.” Fără succes fiind, am recurs la ceea ce mi se părea argumentul decisiv în context: „Îl susține pe banditul de Putin”. A admis că războiul din Ucraina e o nenorocire, dar, altminteri, vedea lucrurile „nuanțat”, ca să mă exprim eufemistic. „Și la noi, în Franța, democrația e la pămînt, chiar avem dictatură... Uite «vestele galbene» cum au fost reprimate...” Așadar, eu îi tot dădeam cu Putin și cu Orbán, el răspundea cu reprimarea dictatorială, chipurile, a „vestelor galbene”. „Franța devine un stat totalitar”, spunea. Am curmat brusc discuția, ca să evit o ruptură brutală.

M-am gîndit întîi, după ce „m-am răcorit”, că dezbinarea noastră e mai ales rezultatul amplasării noastre geografice diferite: noi, în Est, percepem mult mai acut imperialismul și ambițiile de dominație continentală ale Rusiei decît „ei”, în Vest. Apoi – după decenii de totalitarism –, sîntem mai puțin impresionați de epifenomene precum „vestele galbene”, pe care le deplîngem, dar nu tindem să le considerăm drept „finalul” democrației.

Cred și acum că diferența de amplasare geografică contează mult; totuși, mă tem că ea nu spune decît o parte a poveștii. Într-adevăr, se fac auziți în ultimul timp și mai mulți intelectuali români, deloc lipsiți de valoare și merite profesionale (ba dimpotrivă), care îmi stîrnesc o uimire care devine dezaprobare. În cazul lor, geografia nu explică aproape nimic.

Ciudată e la unii dintre ei – un exemplu ar putea fi dl Paul Dragoș Aligică – inconsecvența: într-o postare, el se declară incompetent să se pronunțe în cazul relației Rusia-Ucraina; plin de rezervă epistemică, afirmă, insistînd chiar și grafic: „Eu NU pot să mă apuc să explic cititorilor mei ceea ce eu însumi NU înțeleg”. I se pare că sursele sale de informare sînt „firave” și „depășite”; presupun că pînă și faptul că o țară mare a invadat una mai mică, pe care cică vrea „s-o denazifice”, nu i se pare suficient de clar. Așa cum nici masacrele de la Bucea și din alte părți, totuși destul de solid atestate de agenții internaționale, nu i se prezintă probabil îndeajuns de documentate. Sau poate are îndoieli în privința identității autorilor lor. Nici existența milioanelor de refugiați ucraineni (mai ales femei și copii) nu-i clintește sceptica epoche. Modest, se recunoaște depășit în capacitatea sa analitică, astfel încît se abține să judece cazul și mai ales să comunice cititorilor săi concluzii, fie și parțiale.

Dimpotrivă, cînd e în discuție pandemia de COVID-19, capacitatea analitică a omului – care nu-i nici medic, nici biolog – sare subit la cote amețitoare. „Dezastrul global în gestionarea molimei – pe toată durata ei – este acum evident”, proclamă el fără reținere. Ne anunță și că a reușit să descifreze secretele pe care propaganda și manipularea au tot încercat să le ascundă. Știe și că minciunile continuă totuși și, brav, e gata să le nimicească înarmat cu statistici și analize. Îndeamnă deci solemn la luptă: „Ar trebui – ca specialiști în politici publice sau ca gazetari – să facem un efort ca să analizăm tehnic lucrurile”. Cum am putea zice NU?

Ceea ce mă uimește, așadar, este contrastul dintre scepticismul și rezerva dintr-un caz și siguranța epistemică din celălalt. Prea multe nuanțe într-un caz, prea puține în celălalt. Poate îmi scapă mie ceva, dar cred că „specialistul în politici publice și gazetarul” ar trebui să facă un efort similar în ambele situații. Reținerea sceptică în cazul Ucraina dă de gîndit, ba e chiar suspectă, atunci cînd notăm atîta vehemență în judecarea celeilalte situații – pandemia. Mă tem atunci că ea, rezerva, e mimată și că trimite – ca în cazul prietenului meu francez – la obsesii antiamericane și antiliberale, altfel greu de mărturisit deschis la un intelectual român, mai ales cînd e vorba despre Rusia. Geografia ar stabili aici distincții mai curînd retorice decît de esență.

Probabil, totuși, că determinismul geografic joacă un anume rol în judecățile noastre politice, sociale, culturale, dar, ca orice determinism, are limite. Iar cînd încercăm să vedem dincolo de ele, nu putem ignora o decizie morală, adică libertatea.