Teatrul şi politica

Limbajul politicii, al politicienilor şi al celor care vorbim despre politică e doldora de metafore din viaţa teatrului şi a spectacolului în general. Politicienii „joacă roluri” şi „intră” bine sau rău în rolul respectiv. Ei sînt „actori” într-o „piesă” care poate fi o „dramă” sau o „farsă”, care „se termină bine” sau „rău” pentru unii dintre ei. Există cîte un politician care e „protagonist” într-o „scenă”, altul are, sărmanul, numai un „rol secundar”. Uneori ei „joacă idila” împăcării, alteori „îşi cară unii altora pumni” ca într-o „mascaradă”. Printre ei, unii „fac acrobaţii”, alții „fac pe nebunii”, alţii „fac frumos”. Din cînd în cînd are loc un mare „show”, care e „bine sau rău regizat” şi pe care „publicul” îl „aplaudă” sau îl „huiduie”. Cînd nu ştim să legăm lucrurile și faptele prea bine, spunem că „piesa a fost regizată din umbră”. Uneori au loc şi „repetiţii”, ba chiar „repetiţia generală” pentru un eveniment politic – de exemplu, pentru alegeri. Cînd este cazul, se negociază „în culise”. Evenimentele politice sînt „jucate” după „scenarii scrise dinainte” şi ele apar în „luminile rampei”. Uneori se „scriu scenarii sumbre” la unul din „palate”, sau în „palatele Puterii”. Ele vor fi „jucate pe o scenă”, care e ţara sau lumea. Noi asistăm la „spectacol” şi, la alegeri, „îi premiem” sau nu pe actori.

Cît despre sintagma „scena politică”, aceasta a devenit atît de banală şi de tocită de utilizarea continuă, încît nici nu o mai luăm în seamă. E interesant că vorbim mai rar despre „scena culturală” şi deloc despre „scena economică” sau „scena socială”. Aceasta arată, de fapt, şi motivul ascuns – sau cel puţin unul dintre ele – pentru care tindem să vedem lumea politicii ca pe un teatru: avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” – neautentică, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală. Se întîmplă în politică lucruri ca „pe scenă”, „gesticulaţie mare”, vorbe grave, dar, înapoia scenei, nimic sau aproape nimic nu e adevărat. Lumea politicii ni se pare dublă: o faţă îndreptată spre noi, care devenim asistenţă şi „public”, şi o faţă reală, necunoscută, aflată în umbră. Impresia de fals o naşte pe aceea de teamă: politicienii „fac scenarii” pe care noi nu le înţelegem. Un exemplu: în ultimul timp, preţul petrolului a crescut vertiginos şi am fost bombardaţi cu ştiri ameninţătoare şi previziuni sumbre. Criza generalizată şi exitus-ul economic şi politic al unei lumi păcătoase de a avea prea multe maşini, de a aprinde prea multe becuri şi de a face duş prea des sînt anunţate. Cauzele mari şi mici, esenţiale şi auxiliare sînt descrise. Deodată, pe neaşteptate pentru „publicul spectator”, preţul petrolului începe să scadă şi scăderea continuă. Cauzele mari, mici şi auxilare au rămas aceleaşi. Cum să nu te gîndeşti la „un scenariu”, la un „în spatele cortinei” care explică totul?

Falsitatea, aşadar, a vieţii politice, cît şi teama noastră de necunoscutul şi neînţelesul vieţii şi lumii creează impresia de teatru. Fireşte, impresie accentuată pînă la paroxism de prezenţa politicii şi a politicienilor la televiziune. Sau poate, mai curînd, metaforele teatrale vor să exorcizeze teama, să o circumscrie unui teritoriu mai sigur şi mai familiar: „e un teatru”, spunem, înţelegînd adesea: „nu-i decît un teatru”, adică nu-i ceva autentic care să trebuiască a fi luat în serios. E totuşi numai un „spectacol”, o „paradă de măşti” la care noi asistăm, aşezaţi leneș în fotoliul din faţa televizorului. În plus, ne şi flatăm pe noi înşine: cum-necum, noi sîntem „publicul”, noi reprezentăm scopul întregii „reprezentaţii” politice, noi îi „aplaudăm” sau „huiduim” pe „actorii politici”. 

E adevărat, avem aici o mică problemă: nu putem părăsi „sala”, dacă „spectacolul” ne displace. Locul nostru la „circul politic” nu poate fi nici refuzat, nici schimbat, nici abandonat. Putem închide ochii, dacă luminile sînt prea puternice, ne putem astupa urechile, dacă strigătele sînt prea ascuţite, dar „reprezentaţia” continuă oricum, fără antract, cu noi mereu „în sală”. Aşa că poate e mai bine totuşi s-o urmărim. Mai ales că, de obicei, plătim scump şi participarea, şi neparticiparea!