Parabola săgeții
Există, cum cred că știți, niște biserici de lemn, norvegiene de cele mai multe ori, dar nu exclusiv, dintre care unele au peste opt sute de ani. Le recunoști după turla foarte înaltă, ca o săgeată ascuțită. Dar cum e posibil să fie atît de vechi, dat fiind că lemnul nu durează nici pe departe atîta? În fapt, pe măsură ce trece timpul, treptat piesele de lemn din care sînt făcute sînt înlocuite: azi se schimbă o bîrnă uzată, peste un timp un căprior putrezit, peste încă un timp un colțar crăpat sau o parte din șindrila acoperișului stricată de ploi și zăpezi.
Cunosc și eu una dintre construcțiile de felul ăsta, ceva mai aparte, ce-i drept, și poate nu-i chiar o biserică, așa că vă pot confirma că, deși meșterii ei doresc în general să înlocuiască piesele uzate cu unele noi similare, asemănarea rămîne doar aproximativă și încet-încet se diminuează pe nesimțite, astfel încît se poate ca generațiile mai vechi, dacă ar trăi acum, să nu mai recunoască construcția cu care erau familiari. Alteori dulgherii introduc modificări deliberate. Vor, de pildă, să facă acoperișul mai rezistent, sau poarta de intrare mai solemnă, sau să mai înalțe un pic turla, oricum înaltă. În decursul timpului, unele părți se micșorează, altele cresc peste ce erau; nevoia de mai mult spațiu interior conduce la anumite transformări de anvergură, iar ferestrele ajung să fie și ele mărite treptat, pentru că timpurile mai noi pretind mai multă lumină. Uneori vin și cioplitori care sculptează ornamente noi în grinzile ce încadrează ferestrele, în acord cu módele mai recente. Alteori, fiindcă au fost inundații și alunecări de teren, a trebuit intervenit și la fundație, care s-a mai șubrezit, și a fost necesar să fie înlocuită și acolo cîte o piatră sau cîte o bîrnă lată, din cele care formează talpa edificiului.
Schimbările acestea inevitabile sau voite dau ocazie din cînd în cînd la sfadă printre experți și cei preocupați de soarta construcției mele vechi-noi: unii nu încuviințează anumite înlocuiri și ne ceartă că s-au acceptat influențe nejustificate, după ei, și că epitropii și-ar fi încălcat promisiunile inițiale. De exemplu, unii critici ne-au reproșat la un moment dat că edificiul a fost cu totul mutat la dreapta față de locul inițial, iar alții, mai tîrziu, au pretins, dimpotrivă, că l-am fi tras prea la stînga. (De fapt, nu el a fost mutat, ci doar peisajul s-a schimbat, reperele inițiale s-au modificat și perspectiva asupra locului e alta acum.) Au venit adesea și inși care, foarte indignați pesemne că turla, fiind prea înaltă, aruncă o umbră prea lungă chiar și la amiază, ceea ce sperie iepurii din preajmă, au cerut pur și simplu demolarea lăcașului. „E o relicvă din alte timpuri. E prăfuită. E neecologică!”, au clamat ei supărați. „Ba“, au protestat alți critici, „defectul e tocmai că nu mai păstrează nimic din ce era la început. Motiv pentru care nici nu ne mai interesează, mai ales că s-au ridicat între timp edificii mult mai aspectuoase.” Fiindcă toți aceștia (din fericire) nu s-au pus de acord, meșterii și noi ceilalți ne-am văzut de treabă înainte. Între timp au fost mereu și necazuri cu banii de întreținere: uneori au lipsit, motiv pentru care nu s-au putut face înlocuirile și reparațiile la timp; construcția, neîngrijită suficient, s-a șubrezit. Odată, era gata-gata să cadă și a trebuit susținută din afară cu niște prăjini. Dar pînă la urmă am salvat-o.
În sfîrșit, uite că totuși, sfidînd anii, zăpezile atîtor ierni și arșița atîtor veri, clădirea asta – sau ce e ea, oricum din alte timpuri – a răzbătut aproape miraculos pînă azi. Și de atîția ani, în fiecare săptămînă în ea se țin un fel de predici publice. Unora le plac mult, alții le urăsc, dar vorba e că s-au ținut neîntrerupt – am uitat de cîte mii de săptămîni.
Și totuși, a mai rămas ceva din ceea ce a fost ea în tinerețile ei și ale noastre, și ale străbunilor noștri? Ca materie, nici un lemn inițial nu mai există și doar una-două pietre mai mari, de la temelie, mai durează, care nici ele, desigur, n-or să mai dureze mult. Cît despre înfățișare, după cum v-am spus, dacă alături poze din trecut ale ei celor de astăzi, vezi că și ea e diferită, în mare măsură. Și totuși, constat mulțumit că un lucru nu s-a schimbat la construcția mea veche-nouă, cred că de asta o și iubesc: turla aceea înaltă, ca o săgeată; după ce că, neîmblînzită, neînfrîntă, ambiționează necontenit să sfîșie norii, mai lasă și o umbră scandalos de lungă pe pămînt, stîrnind frica în iepuri și alte jivine.
