Închiși în societatea deschisă

…pentru că întrebarea a început să mă bîntuie încă de cînd l-am cunoscut pe regretatul Marcel Petrișor și-am început să înțeleg cine au fost și prin ce-au trecut deținuții politici: faptul că, dacă scăpau miraculos cu viață din pușcărie, urmau doar să intre într-o temniță mai mare, numită Republica Socialistă România, cu frontiere strașnic păzite, le-a făcut suferința mai grea sau mai ușoară? N-am îndrăznit niciodată să-i întreb verde-n față (sic!), însă ambele răspunsuri mi se păreau plauzibile, psihologic vorbind. Perspectiva de a schimba o pușcărie mai strîmtă cu una mai încăpătoare te poate deprima sau, dimpotrivă, îți poate da o speranță. Tîrziu, am înțeles că acei supraviețuitori reprezintă o categorie cu totul aparte – cea a oamenilor care, aidoma monahului Nicolae Steinhardt, au reușit să își găsească libertatea interioară în pofida sau chiar datorită închisorilor mai mici sau mai mari din afară în care i-a azvîrlit istoria. Cîți dintre noi, însă, pot îndrăzni să se compare cu această mînă de oameni? Nu văd nici o mînă pe sus.

Noi, ăștia, muritorii de rînd, ne confruntăm, de o bună bucată de vreme, cu o problemă mai degrabă inversă: cum se face că ne simțim închiși într-o societate altminteri declarat deschisă? În Europa de Est în particular, ideea de societate deschisă a fost popularizată grație fundațiilor înființate în spațiul ex-comunist de către George Soros, dar creatorul conceptului a fost inițial Henri Bergson. După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea a fost preluată de către Karl Popper, în faimoasa-i carte Societatea deschisă și dușmanii ei. Redutabil filosof al științei, Popper s-a dovedit ușurel naiv în cazul înțelegerii distincției dintre o societate deschisă și una închisă (însuși titlul cărții denotă o viziune maniheistă, contrară propriilor premise, dar asta ar fi o altă discuție). În viziunea acestuia, o societate închisă este o societate tribală, tradițională, ostilă oricărei schimbări. În contradistincție, societatea deschisă e cea modernă, inamica tribalismului, a tradiției, societatea care, încurajînd comunicarea, sporește toleranța față de diferențe, individualismul, respectul pentru drepturile celuilalt ș.a.m.d. Inițial, globalizarea Internetului și prăbușirea Uniunii Sovietice au părut să-i confirme previziunile. Minunile, însă, ni se spune, țin trei zile, sînt interzise sau îngrașă, iar noile media s-au grăbit să reconfirme înțelepciunea populară. Lumea s-a fragmentat și mai abitir, tribalismele de tot felul au explodat, tradițiile pînă atunci vii au fost rapid mumificate.

Mai potrivită în aceste zile pare a fi metafora „satului planetar” sau „global”, dar nu pentru c-ar corespunde înțelegerii creatorului – canadianul Marshall McLuhan. În anii ’60, „satul planetar” era o variantă ceva mai lesne de înțeles a „societății deschise”. În condițiile unor schimburi accelerate de persoane, informații și bunuri, omenirea întreagă urma să devină interconectată, aidoma unui sat în care toată lumea se știe cu toată lumea și știe ce face toată lumea. Atenție! Sat, nu oraș! O omenire de săteni, adică, nu de orășeni. De țărani, nu de cetățeni. În mod normal, dincolo de hotarele satului, sînt sălbăticia și… orașul. Cînd ieși din sat, te poți întîlni fie cu bestiile, fie cu civilizația (de la civitas = oraș la civis = „cetățean”). Ce te faci, însă, cînd satul e planetar? Cînd dincolo de el nu mai ai nici sălbăticie, dar nici oraș? Nici bestii, dar nici cetățeni? Cînd te trezești închis în satul global? Ce faci? Există mai multe opțiuni, în funcție de caracterul fiecăruia și de conjunctura geopolitică.

De bună seamă, varianta cea mai proastă, vizibilă în aceste zile din Rusia pînă-n Iran, ar fi să negi realitatea, cum o fac Putin sau ayatollah-ul. Ambii, sănătoși sau bolnavi, refuză evidența satului global. Ambii își imaginează că în ziua de astăzi mai poți ține oamenii închiși, la propriu, în bătătura proprie. Ambii își imaginează că, dacă-și închid ochii, Internetul încetează să mai funcționeze. Că realitatea se va plia, înțelegătoare, peste dorințele lor. Închid ochii și rușii de-abia așteaptă să meargă la război. Închid ochii și toți iranienii își iubesc ayatollah-ul, numai dușmanii din interior pretind altfel. Cînd deschid ochii, o fac doar pentru a se privi în oglindă. Iar în oglindă, ambii se văd ca reprezentanții și apărătorii adevăratei civilizații – pravoslavnice sau islamice, n-are importanță –, a căror menire e să salveze lumea de la inevitabila decadență occidentală. Niște țărani. Ambii se cred orășeni însărcinați cu misiuni divine, așa că ambii se dovedesc bestii. După cum spunea Blaise Pascal: „Omul nu e nici înger, nici bestie, dar nenorocirea face că acela ce rîvnește să ajungă înger să sfîrșească prin a deveni bestie”. Acestea sînt, însă, cazuri extreme, vizibile de la o poștă geopolitică și, prin urmare, lesne de diagnosticat, dacă nu și de rezolvat.

În satul planetar, însă, e loc pentru toți și toate – odată văzuți cu sacii supraviețuirii în căruță, ieșiți în afara granițelor fizice și a constrîngerilor materiale iminente, oamenii se relaxează, își suflecă mînecile și-ncep să-și construiască de jur împrejur noi și noi ziduri. Ana lui Manole pune mîna pe mistrie și începe să se zidească singură, de bunăvoie și nesilită de nimeni, dar nu în zidul vreunei mănăstiri, ci al unor închisori – închisori mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puțin vizibile, mai mult sau mai puțin strigătoare la cer. Cu cît mai puțin strigătoare la cer, cu atît mai lesne de trecut cu vederea și, deci, cu atît mai periculoase. Început cu ghetoul din Veneția, fenomenul a fost pînă de curînd o impoziție din afară asupra rezidenților dinlăuntru. În zilele noastre nu mai există ghetoizare în societatea deschisă. În schimb, avem nenumărate exemple de autoghetoizare din cele mai varii motive, dar unele care profită din plin de lumea de dincolo de zidurile ghetoului.

Cînd George Simion se încinge cu brîul tradiției și cu transmisiile live pe rețelele de socializare, iar disprețuitorii tradițiilor își caută cu disperare un rost care să-i scoată din depresie și devin activiști, e semn limpede că, în societatea deschisă, problema zidurilor e departe de a fi închisă. Putin cu ale lui, noi, cu ale noastre.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).