Federaliștii și antifederaliștii români

…și nu, nu e vorba, după cum v-ați putea aștepta, despre federalizarea României, vreo reșapare a de-acum uitatului Sabin Gherman, cu al său „M-am săturat de România!”, sau de-un suspin nostalgic după vreun ardelenism idilic în care lupii se cuibăreau pe lîngă miei, ba nici iarbă că mai mîncau. Nicidecum. E vorba despre cum și, mai ales, dacă lecția istorică a confruntărilor dintre federaliști și antifederaliști în Statele Unite poate fi aplicată, pe ici-colea, în România de astăzi, bunăoară în cazul plagiatului grosolan al lui Lucian Bode. Înțeleptul ne-a învățat, însă, să ne apropiem încet de miezul plăcerilor, așa c-aveți, rogu-vă, puțintică răbdare.

Pentru necunoscători, mult-lăudata (pe bună dreptate) Constituție americană e la a doua încercare. Cînd, după doar cîțiva ani, au realizat că Articolele Confederației nu funcționează cum ar trebui, americanii de bună-credință au început să difere în privința soluțiilor: unii susțineau că lucrurile pot fi îndreptate cu niște modificări mai mult sau mai puțin drastice, alții, că nici pomeneală – cîrpăcelile erau pierdere de vreme, fiind nevoie de o nouă Constituție, regîndită din temelii, pe alte principii. Pe scurt și ad litteram, confruntarea a fost între Statele unite și statele Unite. 

Inițial, prima tabără a fost numită și s-a autointitulat a „federaliștilor”, pentru că menținea statele la temelia uniunii – și avea de partea ei majoritatea populației. A doua tabără era cea a „naționaliștilor”, pentru că puneau accentul pe uniune, nu pe state – și era o minoritate. Ambele părți încercau să găsească soluția corectă, ambele erau conduse de oameni care citau nonșalant din Aristotel și Polybios, Locke și Montesquieu. În ambele tabere se găseau oameni cu reputații consolidate din timpul Războiului de Independență. Tabăra minoritară, însă, controla mai multe ziare și avea de partea ei mai multe nume grele. Printr-o manevră spectaculoasă de PR, a reușit, în doar cîteva luni, să se reintituleze ca tabăra federaliștilor, lipind pe adversarii politici eticheta de antifederaliști, spre disperarea celor din urmă. Și, după cum era de așteptat, tabăra „anti” a pierdut în cele din urmă în fața taberei „pro”.

Ceea ce ne interesează pe noi acum e ceea ce s-a întîmplat după. Ei bine, după, nu s-a întîmplat nimic. Asta e știrea bombă! Spre surprinderea istoricilor, antifederaliștii nu s-au înfuriat că federaliștii au reușit să manipuleze opinia publică. Au recunoscut starea de fapt și și-au declarat sprijinul pentru noua Constituție, cel puțin pînă la proba contrarie (care n-a mai venit). Altfel spus, au pus interesul comun înaintea frustrărilor personale, altminteri întemeiate. Dac-ar fi procedat altfel, continuînd să caute (și să găsească, fără doar și poate) noduri în papură noii Constituții, n-ar fi obținut decît o păguboasă refragmentare a opiniei publice. Iată o lecție pe care s-ar cuveni s-o învățăm și noi, cît mai repede: fără opinia publică de partea ei, o victorie, oricît de dreaptă, nu valorează multe parale.

Pentru că, în ciuda criticilor primite de unde te-ai aștepta mai puțin, decizia de plagiat a Universității „Babeș-Bolyai“ în cazul Bode asta a fost – o victorie. Cîtă vreme ministrul de Interne folosește hiperbole tîmpițele atunci cînd vorbește despre „arderi pe rug”, îngăduiți-mi și mie să vorbesc despre o victorie pentru viitorul României. Fără hiperbole. Peștele de la cap se-mpute. Nu e nici un secret că m-am implicat în lupta antiplagiat încă de cînd revista Nature mi-a cerut părerea despre plagiatul lui Victor Ponta. De cîteva ori am făcut-o chiar și în paginile Dilemei vechi. De-acum, nu mai e un secret nici că am acceptat să particip la lucrările Comisiei de Etică de la UBB însărcinată cu analiza plagiatului lui Lucian Bode, în urma semnalărilor Emiliei Șercan. Nădăjduiesc, așadar, că vorbesc în cunoștință de cauză cînd spun că multe dintre criticile aduse comisiei sînt exagerate, iar suspiciunile de rea-credință, nefondate atît de-o parte, cît și de cealaltă. Ca ziarist, vorbesc din afară. Ca membru al lumii academice, dinăuntru.

Cred că de-acum „părțile” sînt clare. Nu mă refer la cei care, în ciuda evidențelor strigătoare la cer, neagă plagiatul lui Bode, îi găsesc scuze sau îl ignoră ca-n păpușoi, precum președintele Iohannis, inițiatorul „României educate“, sau noul ministru al Educației, Ligia Deca, pe vremuri coordonatoarea Coaliției pentru Universități Curate. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Precum în cazul federaliștilor și antifederaliștilor, vorbesc aici despre părțile „de bună-credință” (o expresie devalorizată, dar corectă) – adicătelea de cei care recunosc plagiatul, dar diferă cu privire la felul în care a fost combătut.

A te trezi cu un picior în fiecare tabără, ca să nu zic luntre, e o binecuvîntare și un blestem. Un blestem, pentru că toată lumea te privește cu suspiciune. Dintr-o dată, nu mai ești „de-al nostru”. Dintr-o dată, „te-ai dat cu ceilalți”. Dar și o binecuvîntare, pentru că ai șansa de-a te pune în pielea fiecăruia și-a înțelege astfel că nu e vorba de nici o rea-credință, doar despre o proastă comunicare, grav afectată de lipsa reciprocă a încrederii. Mai întîi de toate, nu există vreun interes politic de a-l menține sau de a-l da jos pe Bode și nimeni nu face jocul nici unui partid. Nu fiți naivi. Jocurile politice în general și Bode în particular erau prea mici pentru a reprezenta vreo miză. Mai apoi, e teribil de frustrant să vezi cîte bariere legislative sînt puse în fața unui proces de acest gen, altminteri simplu ca bună ziua: aia nu poți face, ailaltă nu poți zice, iar ultima, ați ghicit, se va interpreta greșit. Nu degeaba refugiul „bărbătesc” al tuturor plagiatorilor români rămîne Justiția care, în mod normal, n-ar trebui să se amestece în lumea universitară. A fost rezultatul perfect? Nici pe departe! Dar a fost un uriaș pas înainte.

În aceste condiții, a găsi în comunicat posibile chițibușerii juridice de care plagiatorul ar putea încerca să se folosească, sugerînd și oareșicare intenționalități malefice, echivalează cu a oferi de bunăvoie și nesilit de nimeni o pușcă gata încărcată inamicului. Teoria a prins la o parte a opiniei publice, altminteri nu m-aș fi trezit cu telefoane și e-mail-uri de reproș c-am acceptat să semnez un asemenea comunicat. Și e păcat. Mare păcat. O altă întrebare pusă la începutul convenției de la Philadelphia a fost și asta: „Vrem să ne conducem după opinia publică sau vrem s-o conducem?”. Din fericire, acolo și atunci a cîștigat a doua variantă. Dar aici și acum?

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).