Bumerangul nazismului

…și sînt primul s-o recunosc: titlul ăsta mi-a dat multă bătaie de cap. Puteam foarte bine să înlocuiesc „bumerangul” cu „tancul” sau cu „bomba”, ba chiar să adaug și „nucleară”, pentru că „Bomba nucleară a nazismului” ar fi atras, cu siguranță, mai mulți cititori. Ar fi fost un titlu mai… exploziv, iar exploziile se văd (vînd) cu atît mai bine cu cît sînt mai spectaculoase. Am sfîrșit prin a opta pentru bumerang, pentru că, deși o armă primitivă, cîtuși de puțin spectaculoasă, surprinde cel mai bine ce poate face atunci cînd e prost mînuită – se poate întoarce împotrivă-ți cînd ți-e lumea mai dragă.

La fel ca și cuvintele.

De la începutul războiului din Ucraina am citit multe explicații, unele mai convingătoare decît altele, pentru invocarea „denazificarii” ca principalul motiv al invadării: mentalul colectiv rus ar fi încă traumatizat de agresiunea naziștilor (altminteri băieți buni pîn-atunci, dovadă pactul Molotov-Ribbentrop), așa că, dacă „lumina vine întotdeauna de la Răsărit”, „nazismul vine întotdeauna de la Apus”. Marele Război pentru Apărarea Patriei n-ar fi fost doar unul împotriva Germaniei, ci și unul împotriva Occidentului. Zice-se că-n mass-media rusești, de la revolta Maidanului din 2014 încoace, orice atitudine pro-occidentală e, de la sine înțeles, una cu parfum nazist. Unitățile paramilitare de tip Azov, dar și Garda Națională a Ucrainei, care s-au opus ocupării Donbasului, au fost clasificate automat drept naziste, dovadă „sutele de mii” de naziști cu zvastică tatuată pe braț, președintele evreu Zelenski este și el nazist ș.a.m.d. Azi-mîine, America va fi acuzată și ea de nazism, ba poate chiar și Israelul. Absurd, nu?

Fără doar și poate, dar asta nu înseamnă nici că Putin a inventat folosirea cuvintelor drept armă și nici că rușii sînt singurii vinovați de această practică. Dacă-mi este îngăduit să speculez, înclin să cred că, imediat după piatră și ghioagă, cuvîntul a fost printre primele arme din istoria omenirii, folosite de către oameni împotriva oamenilor. Pentru că – dacă v-a scăpat „detaliul” – piatra, ghioaga, ba chiar și bomba nucleară pot fi folosite ca arme și împotriva animalelor. Cuvintele, nu. Astea sînt apanajul războiului dintre oameni. Doar noi ne putem răni unii pe alții prin cuvinte. A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme cînd oamenii se puteau simți „jigniți”. Un cîine sau o vacă nu se vor simți niciodată jigniți dacă le spui „Porcule!”. Ceea ce însă e mai grav e că nici unii oamenii nu se mai simt jigniți, că despre porci nu se pune problema. În definitiv, porcul are anatomia cea mai apropiată de cea a omului, tocmai de aceea îi putem folosi organele pentru transplanturi.

Iertată-mi fie digresiunea – să ne întoarcem la „nazism” și să lămurim două confuzii „populare”. Prima ar fi aceea conform căreia nazismul ar fi o ideologie „de dreapta”. Dacă nazismul e de dreapta, atunci și socialismul e de dreapta, ceea ce mă face să amețesc ideologic mai repede decît de la o vodcă rusească. Pentru că „naziștii” înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît naționalismul-socialist al muncitorilor germani – NDSAP – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei. Să ne mai mirăm atunci de popularitatea unei Marine Le Pen în rîndurile „vestelor galbene” franțuzești, etichetată „de dreapta”, dar plătită cu milioane de euro de către Rusia lui Putin? A doua confuzie, cel puțin la fel de răspîndită, e cea dintre „naziști” și „fasciști”. Ce are național-socialismul cu fascismul? Cîți l-au citit pe Mussolini, nu c-ar fi fost în vreun fel un sclipitor corporatist intelectual, dar ca să știm despre ce vorbim?

Pentru că nu știm. Pentru că nu ne dăm seama că ne jucăm nu cu tancuri sau cu bombe nucleare, ci cu arme mult mai periculoase – ne jucăm cu vorbele. „Denazificarea” Ucrainei n-a început cu Putin. N-a început în Rusia. A început acolo unde încep cam toate, și-alea bune, și-alea rele – în Occidentul ăla pe care încă nu-l putem defini. Obama a fost (și este) etichetat de către aripa stupidă a Republicanilor americani drept „nazist”, afișat cu o mustăcioară à la Hitler. Nici aripa stupidă a Democraților americani nu stă mai bine atunci cînd vine vorba despre abuzarea „nazismului”, ca să nu mai vorbim despre „fascismul à la Trump”. Dacă e să te iei după mass-media, în America încă ne decidem dacă sîntem doar „naziști” sau și „fasciști”. Tertium non datur. Îmi făcusem chiar o listă cu articole, declarații  și etichetări „naziste” și/sau „fasciste”. Am renunțat din lipsă de spațiu.

Concluzia, însă, rămîne.

Oricît de cinic ar suna, denazificarea Ucrainei a început cu nazificarea Occidentului. Mai precis, cu joacă de-a nazismul: X e nazist, ba nu, Y este, iar Z e cu siguranță ăl mai nazist dintre naziști! Sau fascist. Whatever. Toate cuvintele devin o apă și-un pămînt. Așa că toate cuvintele devin noroi. Toate cuvintele devin mocirlă. Iar cînd cuvintele se mocirlesc, gîndirea se mocirlește și ea. Iar în urma unei gîndiri mocirlite vine, inevitabil, războiul. Mocirlit, precum cel din Ucraina, precum toate războaiele, chiar și alea „Blitzkrieg”. Iertată-mi fie vorba proastă, dar înclin să cred că la începutul oricărui război, lăuntric sau nu, stau cuvintele.

La o primă vedere, Martin Heidegger n-a avut nimic de împărțit cu George Orwell. (Pentru cine n-a auzit de ei, Doamne-Doamne, în marea Lui bunătate, a inventat Google.) Primul a fost acuzat de nazism, al doilea de socialism (sic!), chit că nici unul nu s-a potrivit „fișei postului”. Au împărtășit însă convingerea despre puterea cuvintelor. Heidegger a spus că „nu omul vorbește o limbă, ci limba îl vorbește pe om”, iar Orwell că nu doar statele totalitare, ci și cele democratice nu fac decît să-și batjocorească propriile cuvinte. Cînd Obama se întreba retoric, prin 2018, cam cît e de greu să declari răspicat că manifestanții din Charlotteville sînt naziști, în ciuda bunelor sale intenții, n-a făcut altceva decît a-i deschide larg ușa lui Putin pentru invadarea Ucrainei.

Exagerez? Dacă da, strict în scop pedagogic, cît să priceapă iapa.

Pentru că nu voi obosi să o repet: nu doar oamenii omoară cuvintele, ci și cuvintele omoară oamenii.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).