Înțelepți ca șerpii
…pentru că, în Evanghelia lui Matei, capitolul 10 este unul dintre cele mai șocante. Printre altele, Iisus le spune apostolilor că „fratele va da la moarte pe frate-său și tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinților lor și-i vor omorî” (10:21) și „Să nu credeți c-am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa și pe noră de soacră-sa” (10:34-35). De bună seamă, există nenumărate exegeze, interpretări convingătoare sau mai puțin, dar asta nu înseamnă că pînă și cititorul avizat nu are o instinctivă strîngere de inimă cînd ajunge la asemenea pasaje ce par să contrazică Vestea cea Bună. Dar tocmai de aceea ele te scot din zona de confort a creștinismului căldicel și te obligă să gîndești.
Puțin context: capitolul 10 este cel în care Iisus îi trimite pe cei doisprezece apostoli în lume să propovăduiască, să vindece, să învie morții, să scoată dracii ș.a.m.d. Simplu spus, este momentul în care creștinismul (încă nenumit ca atare) începe să devină o mișcare de amploare. De mase, dacă preferați. Și Iisus le spune: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii” (10:16). La o primă vedere, pasajul e mai puțin șocant decît cele pomenite mai sus. La o a doua vedere, e chiar mai tulburător, însă la un alt nivel. Începutul e, ca să spunem așa, întrucîtva domol. Familiar. Apostolii, nevinovați ca oile, sînt trimiși în lumea rea, dominată de lupi. Nimic în aparență surprinzător: Homo homini lupus.
Surprinzătoare e soluția indicată de către Iisus după aruncarea „oilor” în mijlocul „lupilor” – pentru a-și împlini misiunea primită, iubirea vrăjmașilor și întoarcerea obrazului nu par a mai fi suficiente. Pentru succesul propagării unui ideal într-o mulțime înclinată, de la căderea din Rai încoace, la toate blestemățiile e nevoie de înțelepciunea șerpilor! Cu alte cuvinte, în limbaj biblic, Iisus le recomandă apostolilor înțelepciunea dracilor! Recunoașteți că e tulburător. Dac-ar fi fost vorba despre „inteligență” încă s-ar mai fi putut explica. În definitiv, nimeni nu neagă că diavolul e „deștept”, cu sensul de „șmecher”. De aia te și prostește atît de lesne. Dar înțelept? Nu presupune înțelepciunea o inteligență orientată spre bine? Pînă și calificativul „fără răutate ca porumbeii” nu pare să ajute prea mult. Iisus nu spune „neprihăniți” sau „curați”, ci „fără răutate”, ceea ce, teoretic măcar, lasă loc de puțină prihană apostolică.
O posibilă explicație e sugerată de o carte „lumească”, scrisă în secolul al XVII-lea de un iezuit spaniol, Baltasar Gracián – Oráculo Manual y Arte de Prudencia, tradus de obicei ca Arta înțelepciunii lumești. Ca orice oracol care se respectă, și acesta continuă cu multe formulări eliptice, care pe unii i-au încîntat (Schopenhauer sau Nietzsche, bunăoară, dar și Churchill sau Gide), pe alții i-au scos din sărite. Cert este că această cărțulie (vreo trei sute de panseuri relativ scurte) a fost tradusă încă din același secol în mai toate limbile de circulație și comentată cu vîrf și îndesat. De ce? Pentru că, pe de-o parte, reprezintă o alternativă la Prințul lui Machiavelli, iar pe de alta, pentru că tratează aceeași problemă spinoasă ca și Matei 10: cum poate supra-viețui omul bun, nobil, în mijlocul unei lumi rele? Retragerea în pustie, la mănăstire, în Tibet sau chiar între pereții propriei case e o soluție, dar e una întrucîtva egoistă. Te salvezi, dacă te salvezi, de unul singur, ignorînd lumea care te-a dezamăgit. Dar dacă vrei să îndrăznești și să biruiești lumea (Ioan 16:33)? Dar dacă ești trimis în lume?
Soluția lui Machiavelli e binecunoscută – renunțarea la moralitatea clasică și înlocuirea virtuților tradiționale cu virtù, adicătelea cu „virtuozitatea”, abilitatea de a-ți împlini scopul indiferent de mijloace, de unde și cinicul „scopul scuză mijloacele”. (E o interpretare pe nedrept caricaturală, dar asta ar fi o altă discuție.) Potrivit lui Machiavelli, nu e nevoie să fii virtuos, e suficient să pari că ești. Dacă între aparență și realitate clasicii preferau realitatea, Machiavelli favorizează aparența, stîrnind astfel primul val al modernității. Baltasar Gracián, în schimb, consideră abordarea machiavelliană simplistă, în cel mai bun caz, și devastatoare atît pentru individ, cît și pentru societate, în cel mai rău.
Precum Machiavelli, Gracián nu-și face iluzii despre lume și cu atît mai puțin despre înțelepciunea mulțimilor. Unul dintre panseuri, bunăoară, este intitulat „Gîndește cu cei aleși, dar vorbește cu cei mulți”. Dacă vrei să ajungi să-i schimbi în bine, oricît de puțin, pe cei mulți, nu trebuie să-i contrazici, c-atunci pățești ca Socrate și n-ai rezolvat nimic dacă n-ai un Platon ca discipol. Gîndirea trebuie să-ți fie liberă, dar vorbirea în public se cuvine să-ți fie măsurată. Iezuitul mai vorbește și despre cum poți – și trebuie! – să cîștigi admirația și respectul celor mulți, dar și de ce e nevoie să îi admiri și să îi respecți la rîndul tău doar pe cei care merită cu adevărat. Multe formulări sînt memorabile. Iată doar cîteva, pentru a vă stîrni interesul: „Pînă și iepurii pot să tragă de coamă un leu mort”, „Trebuie să parcurgi circumferința timpului înainte de a ajunge la centrul oportunității”, „Arareori norocul te însoțește pînă la ieșire: pe cît de călduros te-a primit în casă, pe atît de grăbit și de cinic te dă afară”.
Gracián e de acord cu Machiavelli că lumea nu e atentă la detalii, ci e interesată mai degrabă de rezultate, așa că „la răstimpuri, face parte din arta trăitului să încalci regulile artei” pentru a-ți atinge scopul, dar asta nu înseamnă că e pregătit să renunțe la moralitate. Pentru el, departe de a fi un impediment într-o lume rea, virtutea reprezintă un avantaj. Nu întîmplător, ultimul panseu e intitulat „Într-un cuvînt, fii sfînt!” și susține că „virtutea reprezintă puntea dintre toate perfecțiunile și centrul tuturor binecuvîntărilor”. Simplu spus: virtutea nu te vrea prost. Creștinismul nu te vrea prost. Prin urmare, în mijlocul lupilor, inteligența dracilor nu e cîtuși de puțin de lepădat. Dar, pentru a deveni înțelepciune, adică o inteligență orientată spre bine, nu trebuie folosită „cu răutate”. Nu degeaba Platon sugerează că nu există oameni răi, ci doar oameni proști.
Iaca o lecție de ținut minte – și nu doar de către politicieni.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
